Cum interacționăm cu copiii, adolescenții și tinerii
„Tineretul din ziua de azi” este cu totul altfel, nu-i așa?, decât cel din ziua de ieri, adică noi. Care păream părinților noștri cu totul altfel decât erau ei la vârsta noastră.
E inevitabil. Cu atât mai mult azi, când schimbările se petrec cu mult mai repede și au implicații cu mult mai profunde și mai extinse decât în urmă cu ani. Diferențele dintre modul de a învăța, de a-și petrece timpul liber, de a vorbi, gândi, comporta, îmbrăca etc. al tinerilor din anii 1950 și cei ai anilor 1930, la aceeași vârstă, în același spațiu geografic și în aceeași categorie socială, erau insignifiante față de diferențele dintre tinerii anilor 2020 și cei ai anilor 2000.
„Conflictul generațiilor” poate fi o problemă cel puțin exacerbată, dar dificultățile de comunicare sunt reale și merită studiate cu atenție, pentru că nu sunt nici o fatalitate, nici neimportante. De felul în care comunică adulții cu copiii, adolescenții și tinerii depind enorm de multe lucruri, în primul rând viitorul tuturor.
Când spunem „adulții” ne gândim în primul rând la părinți, bunici și alte rude, pe de o parte, și la educatori, învățători, profesori, pe de altă parte. Dar nu numai despre ei e vorba, ci despre toți cei care interacționează cu generațiile tinere.
Pentru a le capta atenția - fără de care nici un proces educativ ori instructiv nu are vreo șansă -, pentru a-i cuceri, pentru a-i face să stea de vorbă cu noi, trebuie să ne adaptăm stilului lor de a vorbi și a se purta, să-i imităm, să folosim prescurtări, emoticoane, cuvinte și expresii din argoul puștimii? Trebuie să spunem „moșule”, „fată”, „epic”, „beton”, „gen”, trebuie să scriem CSF și NCSF și să purtăm blugi rupți și peticiți? Trebuie să părem preocupați de problemele care-i atrag pe ei, de pildă să ne „dăm” progresiști dacă așa e moda?
În nici un caz! Nu numai că un atare mimetism nu are vreun succes, dar tinerii îl resimt ca pe ceva pe cât de fals, pe atât de invaziv.
Ceea ce trebuie să facem este în primul rând să-i ascultăm. Să nu plecăm de la premisa că știm ce vor să spună și cu atât mai puțin că e vorba a priori de lucruri greșite, superficiale sau aiuristice.
În al doilea rând, să încercăm să-i înțelegem. Tinerii pot fi smuciți, gălăgioși sau enervant de categorici. Așa am fost și noi. La 20, 15 sau chiar 12 ani pot fi convinși că rețin toate adevărurile și n-au nevoie de sfaturile sau informațiile nimănui, cu atât mai puțin de prelegeri. E normal, e natural și e ciclic. Așa credeam și noi. Dar, atenție, tinerii de azi au acces la incomparabil mai multe informații decât am avut noi și cel puțin despre unele subiecte e foarte posibil să știe mai multe nu de cât știam noi atunci, ci chiar acum!
În fine, dacă ascultându-i și înțelegându-i suntem convinși că în unele privințe și-au format impresii eronate, sigur că e nu numai dreptul, ci și obligația noastră să le vorbim despre subiectele respective.
Dar cum? Aceasta e întrebarea- cheie. Spunându-le „Ascultă-mă pe mine, că sunt mai bătrân și știu mai bine!”? Eficiență zero. N-o să ne mai asculte niciodată.
Orice le spunem, trebuie s-o facem cu blândețe, cu înțelepciune, cu observarea atentă a reacțiilor și eventuala modificare din mers a stilului, cu concizie (discursurile n-au succes, replicile și întrebările scurte au mult mai multe șanse) și, nu în ultimul rând, relaxat și cu umor.
Apoi, vorba poetului, „Dacă toate-acestea fi-vor învățate/ Restul o să vină de la sine-apoi”...