Cum îşi educa fiii Sfântul Episcop Luca

Sfântul Arhiepiscop şi doctor Luca (1877-1961) a primit darul slujirii aproapelui, atât sufleteşte, cât şi trupeşte. Era sensibil către suferinţa omului, dragostea lui faţă de semeni izvorând din credinţa în Dumnezeu. A fost hirotonit preot şi îşi ţinea cursurile de la Universitate îmbrăcat în rasă şi purtând crucea. Era în acelaşi timp directorul Spitalului General din Taşkent.

Sfântul Antonie al Optinei spune că „nu există nici un om drept, oricât de desăvârşit şi sfânt ar fi fost, care să fi trăit viaţa lui fără să încerce suferinţe şi dureri, spre a nu se mândri“. Sfântul Luca a avut şi el parte de suferinţe. Una dintre ele a fost moartea soţiei sale, Ana, el rămânând să crească singur patru copii. A fost tuns în monahism şi apoi hirotonit episcop într-o perioadă grea a Bisericii Ruse, când aceasta era în pericol de a fi dizolvată din interior, prin formarea de către guvernul ateu a Bisericii schismatice, numită Biserica vie. Episcopul Luca a fost arestat şi au urmat unsprezece ani de închisoare şi exil. A lăsat copiii sub tutela Sofiei Sergheevna - o infirmieră care acceptase să îi crească la fel ca şi pe copiii ei. Fiii lui duhovniceşti au primit testamentul său spiritual, prin care li se cerea să rămână credincioşi Bisericii canonice şi să evite cu orice chip gruparea schismatică. Într-o lume copleşită de durere, îşi învaţă fiul să simtă durerea altuia Interesant este ce s-a întâmplat cu copiii naturali ai episcopului, pentru care acesta suferea din exil, având grija şi dorinţa arzătoare ca ei să rămână aproape de Dumnezeu şi să nu fie înfrânţi spiritual de guvernul ateist. Au avut şi ei de îndurat necazuri, continuându-şi studiile cu multă greutate, fiind numiţi duşmanii clasei, pentru că erau copii de preot. Mihail, fiul cel mare, a avut de suferit cel mai mult. A devenit student la Facultatea de Medicină, dar a fost exmatriculat din cauza dosarului. Totuşi şi-a terminat studiile prin intervenţia unor profesori de la facultate, prieteni ai tatălui său. Părăsiţi de tată, respinşi de societate şi putere, copiii au trecut prin momente grele. Adolescenţa este o vârstă rebelă, a crizelor de personalitate, iar Mihail a traversat-o cu dificultate, fiind adesea revoltat, plin de îndoieli şi furie, întristându-l pe tatăl său prin îndoielile şi acţiunile sale. Tatăl îi scria, cu gândul de a-l ajuta să atingă un echilibru sufletesc. Într-una dintre scrisorile către fiul său, episcopul Luca se arată îngrijorat de lipsa de sensibilitate a acestuia. Din punctul de vedere al unui preot şi medic, sensibil la suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale aproapelui, este de înţeles să pună accent pe această latură a personalităţii, să se intereseze de evoluţia lui sufletească. Dar câţi părinţi se ocupă astăzi de sporirea sensibilităţii copiilor, când ea este socotită slăbiciune? Iar slăbiciunile sunt de dispreţuit. Dar cum de, în perioadele acelea grele, episcopul Luca nu-şi învaţă fiul să fie puternic şi dur, ci se referă la slăbiciunea lui în credinţă, la indiferenţa şi lipsa lui de sensibilitate? Într-o lume copleşită de durere, îşi învaţă fiul să simtă durerea altuia. Iată conţinutul unei scrisori a Sfântului Luca, adresată lui Mihail: „Într-una dintre scrisorile bunicii am citit cuvinte care m-au rănit, că Mihail este cam indiferent, nu arată sensibilitate. Acest lucru îl ştiu şi eu şi mereu m-a chinuit. Nu ştiu dacă poţi înţelege toată groaza acestei scurte fraze. Aceasta înseamnă că lipsa adevărului şi minciuna nu îţi răneşte inima, că inima ta nu se zdrobeşte când vede ceva imoral şi înfricoşător, că inima ta nu arde ca flacăra sfântă a luptei împotriva răului, că inima ta nu se bucură când auzi ceva frumos, ceva bun, înalt. Cu alte cuvinte, nu cumva eşti cotropit de egoism? Ai multe asemenea lucruri în scrisorile tale. Trufia este foarte aproape de egoism. Nu există în tine seriozitate, adică acel simţământ ce poate mereu ieşi din omul care nu este egoist şi nu se ocupă cu sinele lui, ci simte durerea altuia, care este pătruns de suferinţele şi problemele vieţii aproapelui său. Nu trebuie să uiţi niciodată că eşti fiul unui arhiereu, al unui mărturisitor al lui Iisus Hristos, şi trebuie să ştii că aceasta îţi creează mare responsabilitate faţă de Dumnezeu…“. „Dacă ai şti cât de voioasă şi palpabilă este legătura cu Dumnezeu a celor ce-L iubesc...“ Într-o altă scrisoare către Mihail, fiul său mai mare, Episcopul Luca, împlinind douăzeci de ani de la hirotonie, îi aminteşte acestuia despre călătoria aventuroasă de la Taşkent la Pengikent: „Era începutul greului drum pe care trebuia să îl străbat. Dar pe durata acestui marş, L-am lăudat pe Domnul. Cred că pătimirea s-a sfârşit…“. Lui Mihail îi era teamă că implicarea tatălui său în viaţa Bisericii va avea consecinţe negative pentru cariera lui. În perioada aceea (1943) se pregătea să îşi susţină teza de doctorat. Îşi exprima în scrisori îndoielile despre credinţă, influenţat fiind, ca toată generaţia lui, de propaganda ateistă. Episcopul Luca era plin de durere din cauza atitudinii copiilor săi şi s-a rugat până la moarte pentru ei. În anul acela, 1943, i-a răspuns aşa lui Mihail: „Până acum mă rugam mult pentru vindecarea lui Valentin, dar acum trebuie să mă rog şi pentru tine…Te implor din toată inima să studiezi Evanghelia şi să te rogi lui Dumnezeu. O! Dacă ai şti cât de ursuz şi de mărginit este ateismul şi cât de voioasă şi palpabilă este legătura cu Dumnezeu a celor ce-L iubesc…“. Aceasta a fost ultima discuţie dintre Sfântul Episcop Luca şi fiul său, Mihail, despre credinţă. Nu se ştie ce s-a întâmplat mai târziu în sufletele copiilor lui.