Cum mai putem redescoperi frumuseţea într-o lume tehnologizată?

Mitropolitul Antonie de Suroj spunea într-o predică de-a sa, ­cuprinsă în colecţia de predici adunate sub titlul „Taina iubirii”: „Când îl văd pe om în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”, „Taina iubirii faţă de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorinţa de a-l poseda, fără dorinţa de a stăpâni asupra lui, fără dorinţa de a ne folosi în vreun fel de ­darurile lui sau de personalitatea lui, ci doar privim şi ne minunăm de frumuseţea care ni s-a descoperit”. 

A putea privi frumuseţea pare deseori un lucru prea dificil pentru omul vremurilor noastre. Însă criza relaţiilor, care s-a adâncit considerabil în ultimele decenii, fiind documentată în tot mai multe studii, are legătură strânsă cu degradarea capacităţii omului contemporan de a percepe frumuseţea, în care locuieşte taina chipului lui Dumnezeu.

Am putea spune că vremurile noastre se caracterizează printr-o nouă formă de iconoclasm, care se reflectă în pierderea acestei capacităţi, consecinţa fiind un reducţionism foarte păgubos în privinţa relaţiilor şi a modului cum este văzută fiinţa umană. Acest reducţionism este evidenţiat nu doar în anomaliile frapante (deşi tind să devină „Noul Normal”) ale secolului XXI, precum transumanismul sau ideologia transgender, care deconstruiesc grav chipul omului, desfigurându-l într-un mod monstruos (însemnând un atentat fără precedent la adresa frumuseţii). El este resimţit, tot­odată, în individualismul accentuat şi drama însingurării omului, care, deşi tânjeşte, probabil mai mult decât în oricare altă epocă, după iubire şi comuniune, simte povara unui gol interior apăsător, care-l împiedică să ofere din fiinţa lui, dar şi să primească tocmai acele conţinuturi care ne hrănesc cu adevărat sufletul şi creează comuniune. Astfel, el caută cu disperare să-şi anestezieze această durere, suprimându-şi propriile nevoi sufleteşti şi emoţionale profunde (pe care ajunge să nu şi le mai conştientizeze) prin afundarea în tot felul de dependenţe, care îi hrănesc un sine fals, îi creează un sentiment înşelător al deţinerii controlului şi-l separă de ceilalţi, de Dumnezeu şi de propriul suflet/sine.

A vedea frumusețea din oameni, un exercițiu pe care l-am pierdut de mult Unul dintre teologii mei preferaţi, părintele Alexander Schmemann, vedea acest reducţionism ca fiind întruchipat în omul incapabil să mulţumească. Omul care nu poate cu adevărat să mulţumească este omul incapabil să contemple, omul care nu mai poate vedea frumuseţea. Pentru că pierde legătura cu Taina, ce dă adâncime şi conţinut realului şi mişcă sufletul către descoperirea frumuseţii. Această afectare a vederii îl împiedică să contemple existenţa şi oamenii din perspectivă iconică.

În cazul omului contemporan, accentul se deplasează dinspre contemplarea frumuseţii şi mulţumire (recunoştinţă) înspre obţinerea puterii şi controlului - nu numai asupra lucrurilor materiale, dar şi în relaţiile interumane. Într-o lume excesiv de tehnologizată, ce se îndreaptă, în marş triumfal, către un „paradis” terestru postuman, robotizarea şi dezumanizarea omului sunt o realitate tot mai evidentă şi dureroasă. Un prim pas în salvarea relaţiilor şi, implicit, a omului este să nu mai trăim în nepăsare faţă de propriul suflet. Redescoperirea frumuseţii ne trezeşte din amorţire sufletul. Am putea începe cu lucrurile care ne amintesc că avem un suflet.

Fiecare este un test pentru celălalt sau o lecție. De bunătate, de ură, de „așa da” sau „așa nu”

De calitatea interacţiunilor umane depind în mare măsură împlinirea, armonia şi echilibrul nostru interior. Însă deseori oamenii nu mai reuşesc să realizeze o conexiune autentică unii cu ceilalţi. Chiar şi cei care poartă în fiinţa lor o mare bogăţie interioară se simt deseori nefericiți și singuri. Este sentimentul dureros de a nu găsi acel om cu care să împărţim tezaurul umanităţii noastre şi profunzimea noastră, care se cere împărtăşită; un om în care să ne regăsim, întrucât bogăţia din el confirmă şi sporeşte bogăţia din noi. De aceea, în munca noastră sau rutina care ne acaparează deseori, ne-ar fi de folos să ne oprim uneori şi să ne facem o autoanaliză, să ne gândim dacă ne împlinesc cu adevărat activităţile pe care le facem, relațiile pe care le avem, dacă simțim o creştere sau, dimpotrivă, o stagnare sau chiar scădere a calităţii noastre profund umane și, cel mai important, să facem acele lucruri care ne readuc în contact cu propriul suflet.

Nu suntem doar măști, ci și suflete

Pentru mulți, a-şi lua un răgaz pentru a admira un apus sau un răsărit de soare poate părea plictisitor. Însă un astfel de lucru ne poate aminti că avem un suflet - a mai putea să ne mirăm privind o asemenea frumuseţe, care ne face să exclamăm: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale!”. Sau a citi pagini profunde dintr-o carte veche, a ne aşeza în tăcere, coborându-ne mintea în inimă şi a refuza să ne mai lăsăm captivi în agitaţia gândurilor, a asculta o piesă de muzică clasică sau cuvântul ziditor al unui teolog sau părinte care ne atinge sufletul şi a împărtăşi gândurile profunde trezite în noi cu un alt om, pe care îl iubim, tocmai fiindcă îl putem vedea cu adevărat şi el ne vede cu adevărat. Când se întâlnesc oameni care nu se văd cu adevărat unii pe ceilalţi, se întâlnesc, de fapt, măşti între ele, rămânem ascunşi, însinguraţi (chiar dacă înconjuraţi de mulţi oameni), ratând reala cunoaştere şi întâlnire a celuilalt şi, implicit, cunoaşterea şi întâlnirea cu noi înşine.

Părintele Porfirie spunea: „Ca să devină cineva creştin, trebuie să aibă suflet poetic. Hristos nu voieşte lângă El suflete «grosolane»”. Un om sensibil e un om bogat, capabil să contemple, dincolo de lucrurile exterioare, valorile permanente şi frumuseţea, chiar în suferinţă şi singurătate; suferinţa ne călăuzeşte spre profunzimi, când ne dă impulsul ieşirii din eul nostru egoist şi limitat, pentru a putea veni în întâmpinarea celorlalţi, într-o atmosferă de sensibilitate şi empatie, şi ne creează prilejul de a sonda sensurile mai adânci ale existenţei. Singurătatea poate fi hrănitoare şi restauratoare, când ne retrage din zgomotul lumii şi al relaţiilor superficiale, care ne sărăcesc, şi ne întoarce către cercetarea sinelui şi către Dumnezeu.

Întâlnirea cu celălalt ne aduce pe Dumnezeu în suflet

Când, în singurătate, ne dezvoltăm capacitatea de a vedea adevărul despre sine, prin raportarea noastră la chipul lui Dumnezeu din noi, ca izvor al puterilor noastre sufleteşti, al darurilor şi al celor mai frumoase însuşiri, dar şi al discernământului care ne menţine treji în faţa agitaţiei şi neorânduielii din lume sau din propriul sine, vom dezvolta şi în relaţii capacitatea de a ne vedea unii pe ceilalţi. Faptul de a putea vedea şi a fi văzut cu adevărat înseamnă adevărata întâlnire cu celălalt (şi regăsire a sinelui real, eliberat de măşti). Având în vedere criza relaţiilor, această adevărată întâlnire a celuilalt pare un eveniment tot mai rar (în ciuda excesului de comunicare care caracterizează epoca noastră), deşi tocmai aceasta aduce bucurie.

Mulți nu mai au deloc nici timp, nici dispoziție, nici răbdare pentru astfel de lucruri. Însă acestea ne dezmorţesc sufletul, ne fac mai sensibili, mai umani, mai deschiși spre frumosul din oameni şi din lume, mai dispuși să căutăm autenticul în relații. Ne pot scoate din singurătatea sufletească şi din falsitatea unei existenţe consumate în secundar, în rutină sau în viteză, lipsită de bucuria comuniunii.