Cum mor cuvioşii

Se spune că pe Maica Mirtidiotissa a vizitat-o Maica Domnului, cu câteva zile înainte de adormirea sa, şi i-a dezvăluit că o va lua cu ea. Atunci, una dintre apropiatele maicii i-a cerut ca amintire un mănunchi din părul ei. A primit însă un răspuns ferm: părul va fi dat lui Dumnezeu.

Avem multe de învăţat din felul în care mor cuvioşii. Sfârşitul vieţii lor pământeşti, pacea, credinţa, dorinţa de a fi împreună cu sfinţii, într-o comuniune fără sfârşit, sunt daruri pe care ne dă Dumnezeu să le cunoaştem prin ei. Iată acum, în Postul Mare, de ce sfârşit luminos au avut parte iubitorii lui Hristos, Cel mort şi înviat. Sfântul Efrem Sirul şi-a dorit un sfârşit fără cinstire şi slavă. El a cerut să nu i se cânte tropare, să nu fie lăudat, să nu fie îngropat cu fală, să nu i se sape groapă osebită, căci făcuse învoială cu Dumnezeu să se odihnească în groapa străinilor. A spus, de asemenea, că, mai bine decât să i se pregătească giulgiuri scumpe, să se dea săracilor cele rânduite pentru îngroparea sa. Sfântul Grigorie de Nyssa povesteşte ultimele clipe ale Cuvioasei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Macrina era chinuită de boală, însă nu stătea întinsă pe pat, ci pe o scândură. Iată rugăciunea Cuvioasei, înainte de a-şi sfârşi viaţa: „Tu, Domnul meu, ai izgonit de la noi frica morţii. Ai făcut din sfârşitul acestei vieţi trecătoare început al adevăratei vieţi veşnice. Odihneşti puţin prin somnul morţii trupurile noastre şi iarăşi le vei trezi cu trâmbiţarea celei de-a doua veniri a Ta. Încredinţezi provizoriu pământului măruntaiele noastre stricăcioase şi le faci din nou strălucitoare şi nestricăcioase. Ne-ai izbăvit de blestem şi păcat, după ce ai luat asupra Ta blestemele şi păcatele noastre, pentru a ne mântui. Ne-ai dăruit semnul Sfintei Tale Cruci, pentru a-l birui pe diavol şi a ne păzi vieţile. Pe Tine Te-a iubit sufletul meu cu toată puterea lui! Ţie Ţi-am afierosit trupul şi sufletul meu, din anii tinereţii şi până astăzi…“. Moartea Sfântului Sisoe a fost aşa: înconjurat de asceţii de pe muntele Sfântului Antonie cel Mare, care veniseră să audă ultimele lui cuvinte, Sfântul nu le mai vedea decât pe cele cereşti. L-a văzut pe părintele lui duhovnicesc, Sfântul Antonie, apoi a văzut ceata apostolilor şi a proorocilor. Atunci când sfinţii îngeri voiau să îi ia sufletul, fericitul Sisoe îi ruga să îl mai lase puţin pentru pocăinţă. Ultimele sale cuvinte au fost: „Domnul meu şi Dumnezeul meu! Slavă Ţie!“. Nimeni nu putea spune dacă îl văzuse pe Iisus, pe Care Îl iubea, dar erau încredinţaţi de lumina minunată de pe chipul lui, de liniştea suprafirească din chilie… În Patericul Sfântului Munte se povesteşte despre sfârşitul celor zece Sfinţi de la Chilia Sfânta Treime, chilie ce ţinea de Mănăstirea Iviron. Bătrânul şi cei nouă monahi care trăiau acolo s-au rugat la Dumnezeu să îi învrednicească să moară împreună. Dragostea dintre ei era aşa de mare încât trăiau ca un suflet cu multe trupuri. Rugăciunea lor a fost ascultată, căci, nemaivăzând timp de multe zile nici o mişcare a monahilor, vecinii i-au căutat. Mergând la chilie şi nerăspunzându-le nimeni, după ce au rostit „Cu rugăciunile Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi“, au intrat. Au simţit că din biserică vine o mireasmă şi s-au îndreptat într-acolo. Cei zece erau în mijlocul bisericii - bătrânul în mijloc, toţi în poziţie de metanie, cum se face la Pavecerniţă, când călugării îşi cer iertare unul de la altul şi de la egumen. În poziţia aceasta şi-au încredinţat monahii sufletele lui Dumnezeu şi în poziţia aceasta au fost înmormântaţi, cu mătăniile în mâini. Astfel au plecat împreună în viaţa veşnică. Tot în Patericul Sfântului Munte se povesteşte despre moartea celor cinci fraţi de la Schitul „Sfânta Ana“. Aceştia obişnuiau să se certe zilnic, fără pricină şi fără voia lor, din invidia diavolului. În fiecare seară, însă, după Pavecerniţă, se iertau din inimă unul pe altul. Despre lucrurile acestea a fost înştiinţat de Sfânta Ana un monah căruia i s-a spus să meargă împreună cu părinţii şi să-i înmormânteze pe cei cinci fraţi, pe cei cinci mucenici ai lui Hristos. Mergând părinţii la chilia fraţilor, au găsit uşa deschisă, iar aceştia erau morţi în poziţia în care se pune metanie şi răspândeau mireasmă negrăită. Primind lecţia despre neţinerea de minte a răului, călugării au înmormântat trupurile în cimitirul comun. Sintetizând credinţa creştină, părintele Porfirie îi spunea unui fiu duhovnicesc aceste cuvinte despre moarte: „Să nu crezi că, atunci când vom muri, vom merge acolo să ne bucurăm, să simţim bunătatea lui Dumnezeu. De aici trebuie să o simţim. Dacă nu ne unim de acum cu Hristos şi nu ne răstignim împreună cu El, nici acolo nu vom fi cu El. Raiul nu constă în pomi frumoşi, roditori, înfloriţi etc. El este fericirea tainică pe care o simte sufletul întru Dumnezeu. Nu există moarte, ne-a spus. Nu-ţi fie teamă de moarte. Pentru cel care a murit pentru Hristos nu există moarte“.