Cum putem dobândi smerenia?

Data: 07 Decembrie 2014

E întrebarea pe care şi-o pune fiecare creştin convins că fără această virtute nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. E uşor să ne smerim noi înşine. Dar examenul adevărat îl trecem în faţa altora, a celor ce ne smeresc ei pe noi. Suntem în stare să răbdăm smerenia venită de la altul? Pe cel care ne jigneşte? Suntem în stare să renunţăm la declaraţii de genul: „Vai, păcătosul de mine“, şi să acceptăm povara greu de purtat a umilirii din partea celorlalţi?

Dacă răspunsul la toate aceste întrebări este da, înseamnă că suntem pe calea cea bună şi atunci abia ne verificăm cu adevărat smerenia.

Se zice că la o mănăstire un călugăr îi tot mărturisea stareţului: „Părinte stareţ, sunt păcătos, nu sunt în stare de nimic, sunt mai rău decât toţi oamenii“. Monahul nostru era un smerit cu semnele desăvârşirii. Părintele său îl ţinea de foarte bun călugăr, şi la arătare chiar era. Până într-o zi, când stareţului i-a venit în gând să-l pună la o mică încercare. Venind din nou monahul închipuit la el, egumenul i-a zis: Am auzit că nu prea îţi faci datoria. Şi fraţii vorbesc că dormi cam mult, mănânci pe ascuns, ba chiar lipseşti şi de la pravilă. Călugărul s-a mâniat imediat şi a întrebat cu reproş: „Cum adică? Eu nu-mi fac datoria? Sunt eu mai păcătos decât dânşii?“

Stareţul şi-a dat seama pe loc cu cine are de-a face şi i-a spus cu blândeţe: „Parcă ziceai mai înainte că eşti păcătos! Voiai să-ţi arăţi un chip al smereniei pe care nu-l aveai, ca să ţi-l ascunzi pe cel adevărat, al mândriei. Mergi. Nu eşti smerit, ci pur şi simplu păcătos. Smerit e cel care-şi recunoaşte slăbiciunile. Şi să mai ştii că smerenia devine virtute când îndreaptă slăbiciunile, nu când doar le afirmă şi le cocoloşeşte! Smerit nu e cel care zice despre sine că e smerit, ci acela care rabdă cu smerenie şi adevărul, şi neadevărul spus de alţii despre sine! (Adaptare după o pildă din vol. Tâlcuri noi la texte vechi, Mitropolit Antonie Plămădeală, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1989)