Sfaturi pentru dobândirea fericirii
Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare și petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul, A treia sută, 45-61; 64, în Filocalia (2004), vol. 4, pp. 25-26
„Cel ce ascultă de Hristos se călăuzește pe sine spre lumină; iar cel ce-I urmează Lui se îndreaptă pe sine. Amintirea răului este o lepră a sufletului și i se întâmplă aceasta din necinstiri, din pagubă sau din bănuiala gândurilor. Domnul orbește mintea pătimașă, căci se întristează pe nedrept pentru cele bune ale aproapelui. Sufletul bârfitor are în loc de limbă spini, căci se vatămă pe sine, pe ascultător și uneori și pe cel grăit de rău. Uită răul acela care se roagă pentru cel ce l-a întristat și se izbăvește de pomenirea răului cel ce nu cruță darurile. Ura față de aproapele este moartea sufletului, iar aceasta o are și o face sufletul bârfitorului. Trândăvia vine din neglijența sufletului și e neglijent sufletul care bolește de iubirea plăcerii. Cel ce iubește pe Iisus se deprinde cu osteneli; iar prin stăruința în osteneli izgonește trândăvia. Sufletul se întărește prin ostenelile nevoinței; iar făcând toate cu măsură, alungă trândăvia. Cel ce-și stăpânește pântecele veștejește pofta, și mintea lui nu slujește gândurilor de curvie. Mintea celui înfrânat este biserică a Duhului Sfânt; iar mintea lacomului este sălaș al ciorilor. Săturarea naște pofta după feluri multe de mâncări; iar lipsa îndulcește și pâinea simplă. Cel ce se bucură în chip ascuns împreună cu cel pizmuit se izbăvește de pizmă; iar cel ce ascunde pe cel pizmuit, izbăvește (și pe alții) de pizmă. Îndepărtează-te de cel ce viețuiește cu nepăsare, chiar dacă a dobândit nume mare la mulți. Câștigă-ți prieten pe bărbatul iubitor de osteneală și îl vei afla acoperământ greșelilor tale. Nepăsătorul s-a vândut multor stăpâni, și cum îi poartă, așa umblă. În vreme de pace îți este binevoitor ca un prieten; iar în vremea de încercare te războiește ca un dușman. (…) Mintea chibzuită își înfrânează sufletul, își chinuiește trupul și-și strunește patimile (își stăpânește afectele).”
Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, Cap. XXII, 133.4-133.7, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 5, p. 179
„Speusip, nepotul lui Platon, spune că fericirea este o stare desăvârșită în cele ce sunt după natură sau o stare a celor bune, stare pe care toți oamenii doresc s-o ajungă; dar numai oamenii buni reușesc să aibă o viață fără tulburări. Dar virtuțile sunt acelea care aduc fericirea. Xenocrate din Calcedon vede fericirea în dobândirea virtuții proprii și a puterii care este în slujba virtuții. Apoi, întrebându-se unde se realizează fericirea, Xenocrate răspunde: în suflet. Care sunt temeiurile fericirii? Virtuțile! Care sunt părțile lor? Faptele bune, deprinderile, dispozițiile, mișcările și relațiile serioase, apoi relațiile corporale și relațiile din afară, fără de care celelalte nu pot exista. Polemon, discipolul lui Xenocrate, după cât se pare, vrea ca fericirea să stea în îndestularea cu toate bunurile sau cel puțin cu cele mai multe și cele mai mari. Totuși susține că fără de virtute nu poate exista fericire și că chiar fără condițiile corporale și condițiile din afară, virtutea este îndestulătoare să aducă fericirea.”
Origen, Omilii la Cartea Ieșirii, Omilia XIII, Cap. VI, în Părinți și Scriitori Bisericești (1981), vol. 6, p. 130
„Fericit este acela care are un suflet curat și un trup nepângărit, pentru a le închina lui Dumnezeu!”
Sfântul Ambrozie al Milanului, Scrisori, scrisoarea a XXIX-a, 19, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 53, p. 153
„(...) Fericirea nu constă în a te folosi de bogății, ci în a-l vedea pe El ca să le disprețuiești pe ele, și să respingi cele potrivnice adevărului, să le socotești deșarte și zadarnice, să iubești acea frumusețe a adevărului curat, care arată cât de mincinoase sunt culorile acestui veac.”
Sfântul Chiril al Alexandriei, Închinare în Duh și Adevăr, Cartea a Șasea, în Părinți și Scriitori Bisericești (1991), vol. 38, pp. 207-208
„Eu aș vedea formele fericirii stând după învățătura Sfintei Scripturi, nu în cele în care își găsește corpul acesta urât și pământesc dezmierdările sale, ci în cele prin care se poate împărtăși sufletul cel mai presus de trup de viața veșnică, iar acestea socotesc că sunt străduințele pentru virtute și strălucirea în credință și fapte.”
Fericitul Augustin, Confessiones - Mărturisiri, Cartea a X-a, XXVIII-XXIX, (39), (40), în Părinți și Scriitori Bisericești (1985), vol. 64, p. 225
„Vai de fericirile veacului, iară și iară vai, din cauza temerii de nenorociri și de nimicirea bucuriei. Vai de fericirile veacului, iară și iară de trei ori vai, din cauza dorinței de fericire și pentru că nenorocirea este dură și există teama să nu frângă răbdarea! Oare nu este o încercare viața omenească pe pământ fără nici o încetare?
Și toată speranța mea nu este decât în mila Ta cea prea mare.”
(Cuvânt patristic, Pr. Narcis Stupcanu)