Cum se manifestă litiaza biliară

Litiaza biliară este definită de prezenţa calculilor („pietrelor“) la nivelul veziculei biliare şi/sau a căilor biliare. Vezica biliară (colecistul sau „fierea“ - denumirea populară) este un sac de mici dimensiuni, poziţionat imediat sub ficat. Rolul acesteia este de a depozita, între prânzuri, bila secretată de ficat. În numărul de astăzi vă prezentăm semne ale bolii şi metode de diagnostic, urmând ca, în ediţia viitoare, să vă prezentăm tratamente recomandate în litiaza biliară.

În timpul meselor, bila este eliberată în intestinul subţire prin intermediul unor canale numite căi biliare, având rol în digestia grăsimilor. Atunci când apar dezechilibre între diferiţii constituenţi ai bilei, aceasta devine suprasaturată şi precipită, formând calculi. Numărul calculilor se menţine constant în timp, dar dimensiunile lor cresc. „Noroiul biliar“ este un sediment de pe fundul vezicii biliare şi este considerat un precursor al litiazei. Calculii biliari se impart, în funcţie de principalul component chimic, în colesterolici (10-15%), pigmentari (3%), calculi de carbonat de calciu (foarte rari) şi calculi micşti (80-82%). În apariţia litiazei biliare sunt incriminaţi factori multipli, care, deseori, acţionează conjugat. Există un factor genetic ce explică frecvenţa ridicată a litiazei în anumite familii: vârsta este corelată cu frecvenţa, astfel că, la peste 70 de ani, litiaza este prezentă la 35% dintre femei şi 20% dintre bărbaţi. Femeile au risc mai mare de a dezvolta litiază, chiar şi sarcina reprezentând o condiţie favorizantă. Obezitatea, regimul alimentar hipercaloric, cu multe grăsimi şi zaharuri rafinate şi sărac în fibre vegetale cresc rata calculilor biliari. Diabetul zaharat, creşterile lipidelor din sânge (trigliceride) ca şi o serie de afecţiuni ale tubului digestiv (boala Chron, rezecţii ale intestinului subţire), ciroza hepatică şi anemiile hemolitice cronice sunt, de asemenea, afecţiuni asociate cu creşterea riscului de litiază. Alte situaţii favorizante sunt: sedentarismul şi scăderea bruscă şi rapidă în greutate. Semne şi simptome ale bolii Litiaza biliară poate fi total asimptomatică, evidenţierea calculilor realizându-se întâmplător, în contextul unei ecografii abdominale pentru altă afecţiune. Alteori, pot să apară o serie de simptome dispeptice, percepute ca intoleranţă la grăsimi, greţuri, gust amar, balonări după mese, disconfort abdominal. Manifestarea tipică a litiazei o constituie însă colica biliară, percepută ca o durere puternică în partea dreaptă a abdomenului sub rebordul costal, care iradiază tipic în partea superioară a spatelui şi în umărul drept. Intensitatea creşte rapid şi progresiv, ajungând la un paroxism care durează, de obicei, de la o jumătate de oră până la 3-4 ore. Debutul este precedat de ingestia unor alimente grase, apare mai frecvent noaptea şi se însoţeşte de greţuri, vărsături, transpiraţii, eventual febră tranzitorie. Uneori, colica este urmată de o coloraţie galbenă a sclerelor (partea albă a ochiului) şi pielii, urină mai închisă la culoare şi scaune decolorate, febră şi frisoane - simptome asociate cu migrarea calculului din vezicula biliară în calea biliară, care face legătura cu intestinul (coledoc). Dacă apar semne clare de boală, prezentaţi-vă rapid la medic! Apariţia simptomelor sus menţionate impune prezentare la medic pentru consult şi investigaţii ce să confirme diagnosticul de litiază biliară, întrucât există şi alte afecţiuni, unele cu risc vital, care pot determina dureri abdominale (ulcer duodenal, pancreatită acută, apendicită acută, colică renală dreaptă, uneori chiar infarctul de miocard). Metoda cea mai larg utilizată pentru identificarea calculilor biliari este ecografia abdominală, acurateţea diagnosticului fiind de 95-98%. Radiografia abdominală simplă poate identifica numai calculii cu conţinut de calcar ridicat (radioopaci), în timp ce radiografia după administrarea unei substanţe de contrast per os (colecistografia orală) este utilizată pentru identificarea calculilor de colesterol radiotransparenţi. Metode sigure pentru un diagnostic corect Alte metode folosite în situaţii speciale sunt: colecistografia după administrarea intravenoasă a substanţei de contrast, colangiopancreatografia endoscopică retrogradă (ERCP), respectiv introducerea unui tub flexibil ce prezintă ataşată o cameră de luat vederi, numit endoscop, de-a lungul esofagului, al stomacului şi al duodenului, până la nivelul locului de vărsare a căii biliare principale, identificând astfel calculii coledocieni; colangiografia percutanată transhepatică (injectarea de substanţă de contrast în căile biliare printr-un ac fin, introdus prin peretele toraco-abdominal); scintigrafia şi, de excepţie, se foloseşte tomografia computerizată sau rezonanţa magnetică nucleară.