Cunoaşterea lumii şi cunoaşterea lui Dumnezeu

Poate oare dialogul între ştiinţă şi teologie să ajute în drumul către îndumnezeire? Desigur, acest dialog, în formele lui contemporane, poate oferi perspective îmbucurătoare asupra a cel puţin unei noi viziuni filozofice, marcate de elemente teologice. Cum era însă privită în secolul al XIV-lea pretenţia teologilor de a considera implicarea lor în demersul ştiinţific ca absolut necesară?

În prima triadă compusă în apărarea isihaştilor, Sfântul Grigorie Palama răspunde unor întrebări care îi sunt adresate cel mai probabil de un monah şi care deschid o problematică destul de interesantă. Dincolo de atacurile antiisihaştilor îndreptate contra anumitor practici psihosomatice specifice rugăciunii neîntrerupte, lupta acestora se ducea şi pe terenul conceptual, care cuprindea o gamă întreagă de aprecieri negative la adresa monahismului în general. Varlaam consideră dobândirea înţelepciunii profane singura cale către cunoaşterea lui Dumnezeu Astfel, în întrebarea adresată Sfântului Grigorie Palama, acest monah, îngrijorat de unele atacuri teoretice îndreptate către practica rugăciunii isihaste, ridică următoarele semne de întrebare: "Am auzit pe unii zicând că ar trebui căutată înţelepciunea profană (de afară) şi că monahii, pentru că nu o au, nu pot să se ferească de ignoranţă şi de erezii". Varlaam şi Achindin, şi poate că deja şi Nichifor Gregora, susţineau importanţa recursului la ştiinţele profane în demersul de înduhovnicire. Dialogul cu lumea, în concepţia lor, era posibil doar prin acest recurs, iar împlinirea dialogului cu lumea deschidea perspectivele înţelegerii mesajului Revelaţiei. Omul se pune în ipostaza de descoperitor al lumii, ceea ce îl ridică la posibilitatea înţelegerii Creatorului, iar dialogul între ştiinţă şi teologie le părea mai mult decât necesar. Acelaşi monah îşi continuă întrebarea-relatare adresată Sfântului Grigorie Palama: "Aceştia (adeversarii isihaştilor) spun că nici dacă am ajunge la nepătimirea cea mai înaltă nu am putea atinge perfecţiunea şi sfinţenia, dacă nu vom culege de peste tot ştiinţa, şi mai ales cea care provine din învăţătura elinească". Este deja ştiut faptul că Varlaam cocheta cu plăcerea de a se prezenta drept un învăţat al vremii sale (ceea ce este, de altfel, adevărat). Probabil că lipsa de reacţie a multor călugări în faţa ştiinţei sale i-a provocat mai întâi nedumerire, iar mai apoi enervare. Pentru a fi un bun teolog, în concepţia varlaamită, trebuia să ştii să vorbeşti lumii pe limbajul ei; să poţi dialoga şi cu omul simplu, dar şi cu învăţaţii, pentru că acest dialog cult este singurul care poate salva Biserica de la marginalizare socială. Ştiinţă şi Revelaţie De altfel, Varlaam considera ştiinţa profană "un dar de la Dumnezeu, de aceeaşi calitate cu darurile pe care Revelaţia le-a făcut profeţilor şi apostolilor". Este evident că în logica varlaamită, monahismul în special şi Biserica în general au nevoie de o apologetică ruptă de tradiţia ascetică şi ancorată în demersurile dialogului cu lumea şi cu ştiinţa acesteia: "această cunoaştere (cea profană) oferă cunoaşterea tuturor celor ce există şi îmbogăţeşte facultatea cogniscivă a sufletului, care este puterea superioară a sufletului. Ea nu numai că alungă din suflet toate lucrurile rele, căci orice patimă are ca fundament lipsa de cunoaştere (profană), însă conduce şi la cunoaşterea lui Dumnezeu". Importanţa masivă acordată progresului în cunoaşterea diferitelor ştiinţe profane este completată şi de un discurs moralizator: scopul cunoaşterii este şi despătimirea. Nu se înţelege însă cercul vicios în care intră Varlaam: la început afirmă că despătimirea nu este folositoare dacă nu e însoţită de cunoaştere, iar acum afirmă că cunoaşterea poate fi utilă despătimirii. În primă fază despătimirea este devalorizată, însă în discursurile mai târzii este prezentată ca scop în sine. Antiisihaştii afirmă categoric că "nu e posibil să cunoască cineva pe Dumnezeu în alt fel decât prin intermediul creaţiei". Obsesia validării demersului epistemologic conduce până la anularea întregii tradiţii isihaste. Se studiază, în vederea înduhovnicirii, "tainele naturii, ciclurile stelare şi alte fenomene", cu conştiinţa faptului că "raţiunile acestor fenomene se găsesc în Inteligenţa-Mintea cea dumnezeiască, primă şi creatoare". Şi asemănarea cu Dumnezeu se realizează prin progresul în înţelegerea acestor raţiuni, dat fiind faptul că noi înşine suntem purtători ai aceloraşi raţiuni în sufletele noastre. Ştiinţa profană - limitată la lume Sfântul Grigorie Palama răspunde destul de categoric acestor provocări. Ştiinţa profană nu este numaidecât originară în Inteligenţa creatoare. Această ştiinţă poate duce, de multe ori, la impasuri epistemologice majore. Ea poate procura sufletului stări care sunt departe de cele necesare drumului către despătimire şi îndumnezeire: mândrie, enervare, inconsistenţă conceptuală. Îşi argumentează poziţia invocând cuvintele Apostolului Pavel, care considera "trupească" înţelepciunea cea din afară (II Cor. 1, 12). Acelaşi Pavel spune că această cunoştinţă "duce la îngâmfare" (I Cor. VIII, 1). Se întreabă Sfântul Grigorie Palama: "Cum ar putea o ştiinţă care este trupească să ofere un chip duhovnicesc sufletului? Nu zice oare apostolul că printre cei chemaţi nu sunt mulţi înţelepţi după trup, nici mulţi puternici? Puterea sau înţelepciunea trupească nu pot face sufletul puternic sau înţelept. Iar adevărata înţelepciune este de a şti să alegi între ştiinţa aceasta primară, profană, deşartă, care se ocupă cu lucrurile terestre, şi ştiinţa cea cerească şi duhovnicească, cea care vine cu adevărat de la Dumnezeu şi care îi face asemenea cu Dumnezeu pe cei care o dobândesc". Iar afirmaţia că omul are în el raţiunile lucrurilor, care se regăsesc şi în Mintea cea creatoare, trebuie completată de faptul că aceste raţiuni au devenit cu totul inutile prin faptul că omul a devenit rob al păcatului. Omul nu mai are o viziune inocentă asupra lumii. Partea pasională a sufletului, răzvrătindu-se prin păcat, a corupt şi a bulversat capacitatea vizuală a sufletului şi l-a îndepărtat de la frumuseţea originară. De aceea, pentru cei care doresc să aibă o viziune curată asupra creaţiei, singurul mijloc de a o realiza nu este dobândirea stiinţei celei din afară, care procură doar informaţii, ci dobândirea curăţiei şi a nepătimirii, singura care curăţă ochiul sufletului. "Fără curăţie - spune Sfântul Grigorie - chiar dacă ai studia toată filozofia naturală, de la Adam până astăzi, nu vei fi mai înţelept sau mai puţin nebun. Dacă însă, chiar lipsit de această ştiinţă şi filozofie naturală, îţi vei curăţi sufletul de patimi şi de învăţături rele, vei dobândi ştiinţa lui Dumnezeu, ştiinţă care a biruit lumea, şi vei intra cu bucurie în veşnicie, cu Dumnezeu, singurul Înţelept".