Cunoştinţa duhovnicească

▲ Gândirea adevărată nu este abstractă, nu este închipuită, ci tălmăceşte experienţa ancorată în realitate ▲

Ghidat de varietatea extraordinară a prolemelor moderne ale ştiinţei, care solicită metode de investigare specifice, dl academician Solomon Marcus a scris o carte intitulată „Moduri de gândire“ (Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1987). Datorită interdisciplinarităţii cercetării, metodele sunt folosite în zone culturale largi. Fiecare metodă presupune un mod de gândire propriu. Gândirea matematică (cu gândirea ei deductivă şi analogică), se prezintă sub diferite forme, destul de diferite între ele; dintre acestea, ar fi gândirea aritmetică-combinatorie, care atribuie fiecărui număr o „personalitate“, gândirea algebrică, orientatată spre structuri generale şi gândirea probabilistă. Gândirea dihotomică de împărţire în două a unei entităţi este o varietate importantă a gândirii binare. Următoarele dihotomii sunt importante în lingvistică şi semiologie: limbă-vorbire, sincronie-diacronie, conţinut-expresie, paradigmatic-sintagmatic. La baza întregului comportament uman, stă dihotomia competenţă-performanţă. Gândirea binară este o componentă esenţială a gândirii algoritmice, din ce în ce mai aplicată în viaţa socială. Gândirea selectivă se aplică problemelor de organizare pe care şi le pun atât persoanele, cât şi instituţiile. Gândirea prin metafore elaborează modele pentru fragmente ale realităţii, modelul nefiind altceva decât o metaforă. Metoda modelării este potrivită situaţiilor în care un obiect A este studiat printr-un obiect B, care se transformă într-un model al lui A. Modelarea are la bază un act de invenţie. Un model trebuie imaginat, nu sunt suficiente observaţia, inducţia sau generalizarea pentru descrierea lui. Gândirea triadică aduce în atenţie, de exemplu, triada materiei: substanţă-energie-informaţie sau a timpului: trecut-prezent-viitor. Există, de asemeni, o intuiţie, o gândire tridimensională a spaţiului. Alte moduri de gândire ar fi gândirea topologică, energetic-entropică, ipotetică şi combinatorie, gândirea infinităţii, şahistă, euristică. Prezentarea modurilor de gândire exprimă grija pentru forma, considerată cea mai evoluată, de cercetare şi pătrundere a realităţii: gândirea. Această grijă are ca scop dezvoltarea capacităţilor intelectuale ale omului, orientarea şi adaptarea diverselor tipuri de gândire, în funcţie de diversitatea problemelor de rezolvat. Aceeaşi grijă o au părinţii filocalici pentru a descrie ce este mintea, cum trebuie folosită în scopul cunoaşterii lui Dumnezeu, ce trebuie făcut pentru ca mintea să primească „cunoştinţa duhovnicească“. În filosofia greacă veche, exista ideea că mintea primeşte de la orice gând o formă mărginită, conform gândului respectiv. Părintele Stăniloae explică (în „Filocalia 8“, note) că, pentru a avea simţirea lui Dumnezeu Cel nemărginit, mintea trebuie să se elibereze de mărginirea ce i-o dau lucrurile mărginite. Acesta este singurul mod de a se înfăţişa lui Dumnezeu disponibilă pentru ca El să se întipărească în ea. În ceea ce priveşte „cunoştinţa duhovnicească“, aceasta este, ne spune părintele Stăniloae, „cunoştinţa care intră în legătură cu Dumnezeu ca Persoană în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipăreşte şi El în minte, dar nu prin înţelesuri mărginite, nu prin idei sau raţiuni, ci ca prezenţă infinită. El imprimă minţii simţirea adâncimii şi iubirii Lui nemărginite“. Neştiinţa este văzută ca necurăţie. Dionisie Areopagitul arată că îngerii se curăţă în tot urcuşul lor de alte şi de alte grade de neştiinţă. Consecinţa curăţirii de neştiinţă este ajungerea la o sesizare din ce în ce mai mare a nemărginirii lui Dumnezeu şi a dragostei de El. Neştiinţa este, deci, „o nedeplină transparenţă pentru El, o nedeplină ridicare peste planurile mărginite ale creaţiunii“ (părintele Stăniloae, „Filocalia 8“). Încă o idee demnă de reţinut este modul de a gândi al Părinţilor Bisericii. Gândirea lor este existenţială, creşte din experienţa vieţii trăite. Gândirea adevărată nu este abstractă, nu este închipuită, ci tălmăceşte experienţa ancorată în realitate. Deci, scopul învăţăturii Bisericii nu este educarea inteligenţei, ci dobândirea virtuţilor, curăţia minţii şi a sufletului, până la distingerea celor dumnezeieşti şi omeneşti. În acelaşi fel în care este prezentat fiecare mod de gândire de către oamenii de ştiinţă, la fel este prezentată de către scriitorii bisericeşti fiecare virtute, împreună cu modul ei de deprindere.