Cununa sfinţilor şi limba părintească

Un articol de: Pr. Nicolae Dascălu - 16 Iunie 2012

Când eram copil, mă minunam auzind pe unii oameni vorbind altă limbă decât cea pe care o respiram zi de zi în casa părintească. Mă tulbura şi gândul că îngerii înţeleg perfect graiul nostru, al pământenilor, că ei ne veghează în chip nevăzut bucuriile şi tristeţile. Dar eram convins că Dumnezeu le-a dat puterea de a ne vedea gândurile înainte ca acestea să fie rostite sau prefăcute în fapte - nu doar pentru ca noi să ne ruşinăm de pornirile iraţionale, ci ca să fim luminaţi şi să judecăm drept în fiecare clipă a vieţii noastre.

Mai târziu, într-o duminică de Rusalii, am ascultat în biserică citindu-se despre rostirile Apostolilor în dimineaţa Cincizecimii: "Şi s-au umplut de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Şi erau în Ierusalim locuitori iudei, bărbaţi cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer. Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa" (Fapte 2, 4-6). Chiar dacă tinerii de astăzi au translatoare lingvistice pe telefonul mobil, comunicarea din limbile de foc ale Duhului va rămâne întotdeauna mai presus de tehnologia umană de ultimă generaţie. Peste veacuri, limba sfinţilor, prietenii şi casnicii lui Dumnezeu, poate fi auzită şi înţeleasă duhovniceşte în rugăciune, în convorbirea de dincolo de cuvinte. Astfel se creează o familiaritate a comunicării întru credinţă. Ei, sfinţii, au ajuns să vorbească o limbă universală, care unifică cerul şi pământul, iubirea aducătoare de pace şi bucurie sfântă. Pentru că "de-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător" (1 Corinteni 13, 1). Persoanele umane, familiile şi neamurile trăitoare în cultura Duhului învaţă de la sfinţi să iubească pe Hristos şi să facă roditoare "credinţa lucrătoare prin iubire" (Galateni 5, 6) în viaţa lor de fiecare zi. Din vechime, limba şi credinţa sunt îngemănate fiinţial: cuvintele şi gândurile comunităţii dreptmăritoare se binecuvântează cu focul harului care coboară în potirul rugăciunii de obşte. Cu două decenii în urmă, la 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în duminica ce urmează după Duminica Tuturor Sfinţilor să fie sărbătoriţi Sfinţii Români. În sinaxarul sfinţilor români, şirul se deschide cu Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat, ocrotitorul României, şi traversează secolele de istorie creştină, până în veacul XX, la Sfântul Ioan de la Neamţ (Hozevitul), românul sfânt de la Locurile Sfinte. Ortodoxia a trăit întotdeauna echilibrul dintre local şi universal ca pe un dar de la cel Preaînalt. Ne bucurăm împreună cu celelalte neamuri ortodoxe de comuniunea euharistică şi împărtăşim aceeaşi învăţătură de credinţă. Dar avem propriul nostru loc pe pământ de unde privim către cer, cu dorurile, împlinirile şi încercările noastre. Cerul este deschis tuturor neamurilor, dar ştim că Maica Domnului şi sfinţii lui Dumnezeu ne ajută pe fiecare dintre noi să creştem în duh şi, totodată, ne iubesc aşa cum suntem, cu limba şi tradiţiile moştenite de la părinţii şi bunii noştri. Fără îndoială, ei primesc jertfelnicia unui neam care înalţă biserici, compune imnuri şi acatiste, venerează sfintele relicve şi trece pe acest pământ ca într-un pelerinaj spre Înviere. Cunoscuţi cu numele şi sărbătoriţi într-o zi anume din cursul anului, sau neştiuţi cu numele, dar prăznuiţi împreună în această duminică specială consacrată lor, Sfinţii Români ne ajută să ne păstrăm nu doar identitatea spirituală, ci şi limba maternă şi matricea noastră culturală. Există biserici închinate Sfinţilor Români nu doar aici, în ţară, ci şi în oraşe din inima Europei şi pe ţărmurile însorite ale Mediteranei şi în fiordurile scandinave şi pe alte continente ale lumii. Rugăciunile celor plecaţi departe se întorc astăzi acasă spre a se împleti cu prinosul de cinstire adus sfinţilor noştri aici, în bisericile patriei. Şi astfel, graiul părinţilor rămâne în armonie cu limba sfinţilor, făcându-se lacrimă de dor în cununa lor de slavă.