Curajul vieţii

„Această mare e acoperită de adolescenţi/ care învaţă mersul pe valuri, în picioare.“ (Nichita Stănescu). Învăţând mersul pe valuri, adolescenţii se reazemă de o rază de soare. Zvelţi şi calmi, deprind simultan nu plutirea, nu lăsarea în voia valurilor sau legănarea şi abandonarea în braţe lichide, ci mersul ferm - un act plin de voinţă spre un punct precis. Adolescenţa este tocmai vârsta mersului pe mare: vârsta curajului, a seninătăţii, a negrabei. Reuşita nu se datorează sprijinului pe sine, pe propriile puteri, ci rezemării de razele de lumină. Se datorează curajului şi îndrăznelii.

Mersul pe mare este o metaforă care se referă la trecerea prin viaţă. Adolescenţii pot fi sufletele noastre care stau „în picioare“, „drepţi“, cum se cere la Sfânta Liturghie, şi care călătoresc zvelte, uşoare, senine, sprijinându-se de Cuvântul dumnezeiesc. Tinerii sunt plini de avânt. Îşi doresc mersul pe mare, nu ţopăie zgomotoşi pe uscat părându-li-se că pentru ei nu există perspective... Seninătatea şi supleţea provin din speranţă, din credinţă, din pierderea inerţiei sufleteşti, a greutăţilor care le împiedică sufletele să alunece. Din vocabularul de azi al unui tânăr fac parte termeni precum: a fi şmecher, a răzbate, a se descurca. Dar mersul pe valuri nu are nimic de a face cu şmecheria. A merge cu seninătate, cu sufletul uşor, peste marea vieţii este altceva. Adolescenţa este o vârstă complicată, cu multe întrebări, cu multe frământări, în care se formează reperele. Sunt de luat în considerare, demne de atenţia tinerilor, de reflecţie, cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt: „Simt şmecheria cum târcoleşte în jurul nostru asemenea unui duh rău şi cum vrea să ne prindă în laţul ei pe care-l cred ireversibil. Noi, pe vremea noastră, aveam un verb, poate la prima vedere analog cu a te descurca: verbul a răzbate. Numai că, a răzbate avea cu totul altă conotaţie şi ducea la cu totul alte valori. Răzbătător era omul care, prin muncă şi capacitatea sa de a înfrunta şi înfrânge greutăţile vieţii, izbutea să le străbată până la o împlinire a sa. Şi Guizot le spusese contemporanilor săi: «Îmbogăţiţi-vă››, sfat nu mai puţin respingător decât «descurcaţi-vă». Însă, adevărul istoric ne obligă să precizăm că formula lui Guizot a fost citată trunchiat. Formula completă a fost «îmbogăţiţi-vă prin muncă şi economie››, ceea ce stă foarte departe, la distanţe astronomice, de mişelescul «descurcaţi-vă››. Nici verbul «a răzbate››, verb vechi şi venerabil, şi nici formula lui Guizot «nu justifică, aşadar, pe nenorocitul «descurcaţi-vă››“. Mersul pe valuri ar putea fi trecerea prin şcoală atunci când disciplinele de studiu nu mai sunt aride şi abstracte, ci devin forme de viaţă, adâncuri de taine vii, paradoxuri legate de trăirile concrete. Îndrăzneala, atât de dragă tinerilor, poate fi folosită în domeniul culturii în accepţia următoare, pe care o formulează foarte bine tot părintele Nicolae Steinhardt. Îndrăzneala ar fi deci „capacitatea de a spune lucrurilor pe numele lor cel mai adevărat şi de a privi «fiarele» care se ascund sub cele mai variate nume, ori cele mai neutre vocabule“. De îndrăzneală este nevoie pentru crearea oricărei opere de artă perene: pentru a propune o nouă scriitură sau o atitudine estetică, pentru o descoperire, ai nevoie de curaj. Cultura este o aventură, un risc, la fel ca şi mersul pe mare. Profesorul scorţos, politeţea doctorală cad sub valuri. Numai flacăra ce arde calm, cald se potriveşte libertăţii şi deschiderii orizontului. Mersul pe mare presupune în primul rând credinţă, sprijin pe altceva, o stare de imponderabilitate, entuziasm tineresc, curaj. Nu este o călătorie oarecare. Facem această distincţie întrucât s-a vorbit foarte mult despre călătorie şi despre folosul ei spiritual (cutremur, schimbare de perspectivă, şoc, revelaţie). Fără curaj nu putem înainta nici un pas. Este considerat de părintele Steinhardt prima dintre virtuţi: „În lipsa curajului, celelalte virtuţi dispar. Degeaba avem însuşiri frumoase, mari calităţi, dacă ne lipseşte curajul toate sunt corupte, toate sunt stricate. E o virtute esenţială, în lipsa căreia totul se pierde“. În ceea ce priveşte moartea, tot curajul are ultimul cuvânt: „întotdeauna. în cursul istoriei au câştigat acele popoare, au câştigat acele partide politice, au câştigat acei oameni cărora nu le-a fost frică de moarte“. Mai amintesc pilda din Pateric, cu bătrânii care mergeau pe mare, ştiind o rugăciune simplă: „voi trei, noi trei, miluieşte-ne pe noi“. Simplitatea, curăţia inimii lor, credinţa, harul dumnezeiesc îi purta pe ape. Nichita avea dreptate: trebuie neapărat să deprindem mersul pe mare, rezemându-ne şi noi, precum adolescenţii, de cuvintele rugăciunii ca de razele de soare. Şi să deprindem curajul.