Cuvânt dim amvon: Despre buna întrebuinţare a lucrurilor

▲ Bogăţia e pusă la îndemâna oamenilor ca o unealtă a virtuţii ▲

Sunt lucruri bune, lucruri rele - şi lucruri de mijloc - şi printre acestea din urmă, unele par mulţimii că-s bune sau rele, fără să fie. Dar li se zice aşa şi sunt luate aşa. Ca să fiu înţeles mai bine în ceea ce vreau să zic, mă voi sluji de pilde. Sărăcia, în ochii celor mai mulţi, trece drept un rău şi dimpotrivă, ea nu-i. Dacă cel sărac e veghetor şi înţelept, sărăcia lui poate chiar ucide tot răul. Dimpotrivă, bogăţia este ţinută, de obicei, drept un bine - şi ea nu-i îndeobşte, dacă nu-i folosită cum trebuie. Dacă bogăţia ar fi un bine în chip neclintit, cei ce o au ar trebui să fie nişte oameni de bine; dacă bogaţii nu sunt toţi virtuoşi, ci numai cei care-şi folosesc bine bogăţia, este limpede că bogăţia nu-i un bine într-un chip neclintit şi nici prin ea însăşi, ci că-i pusă la îndemâna oamenilor, ca o unealtă a virtuţii. Dacă, la rându-i, sărăcia ar fi un rău, toţi săracii ar fi răi. Dar cum mulţi din ei au cucerit cerul, se dovedeşte că sărăcia nu-i un rău. Dar mulţi se ridică împotriva lui Dumnezeu, din pricina sărăciei lor. Aceasta nu-i însă din pricina sărăciei, ci din aceea a propriei lor nebunii şi a slăbiciunii lor în duh. Dovada ne-o dă preafericitul Iov. Se afla în cea de pe urmă sărăcie, în fundul prăpastiei mizeriei - şi cu toate acestea, n-a ridicat cuvânt asupra lui Dumnezeu, ci necontenit îi mulţumea, zicând: „Domnul a dat, Domnul a luat, întâmplatu-s-a cum a plăcut Domnului, binecuvântat fie numele lui în vecii vecilor“. Iar unii devenit-au hrăpitori şi lacomi prin bogăţie. Nu prin bogăţie, ci prin a lor nebunie. Tot Iov aduce dovadă şi aici. Bogat cum era, nu numai că nu râvnea lucrul altuia, dar dăruia din al său, iar străinilor găzduire le dădea: „Casa mea - zicea el - deschisă-i oricărui străin care vine“. Avraam, care, aşişderea era foarte bogat, cheltuia totul pentru trecători. Nici unul, nici altul nu ajunseră hrăpăreţi prin bogăţie, cum nici Iov şi Lazăr nu ridicară cuvânt de ocară asupra lui Dumnezeu, din pricina sărăciei. Amândoi, cu toate că nici măcar hrana trebuitoare n-aveau, se arătară de-o strălucire atât de curată, încât Dumnezeu, cel ce cunoaşte aşa de bine gândurile cele tăinuite, mărturie a dat celui dintâi, iar celălalt fu răpit din lumea aceasta în alai de îngeri, având parte de fericirea veşnică. Asupra bolii vom face aceleaşi însemnări. Dacă ea ar fi un rău, cei ce-o sufere ar trebui, numaidecât, să fie răi. Aşa, Timotei ar fi trebuit să fie râu, el, care avea o suferinţă aşa de grea. „Gustă - îi zicea Pavel - puţin vin din pricina pântecelui tău, şi-a suferinţelor tale cele dese“. Pentru aceasta Timotei n-a fost rău. Departe de aceasta, vrednicia cu care şi-a dus neputinţa i-a prilejuit o răsplată încă mai mare. Aşadar, boala nu-i un rău întotdeauna. A mai fost un prooroc ai cărui ochi fuseseră atinşi de un rău de care nu se putea tămădui. Dar acesta nu l-a făcut rău. El proorocea, dezvăluia viitorul, iar neputinţa lui nu-l împiedica de loc să fie plin de virtute. Dimpotrivă, sănătatea nu-i totdeauna numaidecât un bine. Nu-i un bine, când nu ne folosim cu onestitate de ea. Când ne slujim de ea pentru un scop ticălos sau pentru a o petrece în trândăvie, - căci şi trândăvia vinovată este. Pavel a zis: „Cel ce nu vrea să muncească, mâncare să nu aibă“. Iată lucruri bune, rele sau mijlocii, după folosinţa pe care le-o dăm. Aşa că, la ce bun să vorbim de sănătate şi de boală, de bogăţie şi de sărăcie? Ceea ce chiar, în ochii celor mulţi, este binele cel mai mare, viaţa, şi ceea ce e culmea răului, moartea, nu sunt nici un bine nici un rău în chip neclintit. Şi ele încă, sunt lucruri bune, rele sau mijlocii după duhul oamenilor. Ce vom zice? Viaţa e un bine, dacă o folosim cum se cuvine. De-o folosim spre a păcătui şi-a răpi, nu poate fi un bine. Şi la întâmplarea aceasta, moartea se arată a fi bună de râvnit. Pe de altă parte, moartea, care după părerea celor mulţi, este aceea de care trebuie mai cu seamă a fugi, poate fi obârşie a multe lucruri bune, când are o pricină cinstită. Dovada ne-o dau mucenicii, pe care moartea i-a făcut cei mai fericiţi dintre oameni. (Sf. Ioan Gură de Aur - Cuvinte alese)