Cuvinte de aducere aminte la pomenirea Patriarhului Justinian Marina

Pomenit la Sfintele Liturghii din toată țara, împreună cu ceilalți adormiți întru fericire patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Justinian Marina este cinstit în mod special la Mănăstirea Radu Vodă din Capitală, unde venea adeseori, mai ales în ultimii zece ani ai păstoririi sale, locaș pe care l-a iubit aparte și l-a considerat a fi unul al sufletului său.

Patriarhul Justinian a fost un om al faptelor, iar în acest an, 2019, în care Biserica Ortodoxă Română îi amintește pe preoții harnici, pe învățătorii și demnitarii care s-au implicat în viața comunităților românești, se cuvine să amintim că, printre aceș­tia, într-un loc de frunte se află vrednicul Patriarh Justinian Marina.

În vremea slujirii sale ca preot, a fost adeseori prezent în viața satelor și a comunităților din județul Vâlcea, după cum îl arată imaginile de arhivă, slujind în unele parohii din județul Vâlcea, dar mai ales participând la evenimente importante din viața unor preoți și mireni, desfășurate în satele dimprejurul orașului Râmnicu Vâlcea.

De asemenea, a vădit iubirea pe care o avea față de semenii săi printr-o lucrare filantropică deosebită, cunoscută ca Apostolat Social, atât prin implicarea în viața comunităților din Moldova (1945-1948), cât și la nivelul întregii țări, în vremea slujirii lui ca Patriarh (1948-1977).

A fost prezent în viața oamenilor sărmani, a familiilor cu mulți copii, a celor care treceau prin încercări și mai ales în viața familiilor preoțești care au suferit în urma trimiterii preoților misionari în temnițe, de către regimul comunist, pentru vreme îndelungată. A ajutat aceste familii preoțești discret, pentru că avea, în primul rând, inimă de părinte. Unul dintre ucenicii săi spunea că în persoana lui s-a întâlnit un permanent dialog între acrivia omului de cancelarie, a celui care lucra în administrație și bunătatea părintelui duhovnicesc.

Patriarhul Justinian a avut o legătură deosebită cu lumea monahală, deși el provenea din rândul preoților de mir, cunoscuse viața de familie și slujise în enorii din zona Vâlcii, ajungând monah la jumătatea zilelor sale, în anul 1945, la Mănăstirea Cetățuia de lângă Iași, la vârsta de 44 de ani. Dar vocația monahală nu ține doar de vârsta fragedă, când unii aleg să îmbrățișeze acest drum al vieții. Unii sunt monahi prin faptele lor care vorbesc despre dragostea pentru această vocație.

Între mănăstirile Arhiepiscopiei Bucureștilor, aproape că nu a rămas chinovie importantă pe care să nu o fi schimbat și înnoit prin lucrările săvârșite, iar unele dintre ele, mai ales cele din preajma Cetății Bucureștilor, sau cele de lângă Târgoviște ori din județul Prahova, vorbesc despre dragostea deosebită a celui de-al treilea patriarh față de vetrele monahale.

După doar doi ani de la întronizarea sa în demnitatea de Patriarh al României, Mănăstirea Radu Vodă a fost închisă de auto­ritățile comuniste, deși Preafericirea Sa încercase o revigorare a acestei obști monahale prin adu­cerea aici a cunoscutului sta­reț, arhimandritul mitrofor Ioil Babaca, care transformase mănăstirea într-un loc pe care bucu­reștenii îl iubeau și îl frecventau în număr mare. Veneau aici, mai ales în timpul posturilor de peste an, mari profesori de teologie. Predicau ori susțineau conferințe duminicale pr. prof. Ioan G. Coman, pr. prof. Dumitru Stăniloae, arhim. Benedict Ghiuş, pr. prof. Gr. Cristescu, prof. Ioan Savin, prof. Theodor M. Popescu și alții asemenea. La scurt timp după această încercare de a schimba viața Mănăstirii Radu Vodă, după cum am amintit, Patriarhul Justinian s-a întâlnit cu potrivnicia mai-marilor vremii. Mănăstirea avea să fie închisă, iar în clădirile din preajmă a funcționat o școală de partid care vreme de 17 ani a adus multă tristețe în inima marelui patriarh. Repetatele sale încercări de a redeschide mănăstirea s-au lovit de răspunsul negativ al conducătorului de atunci, Gheorghe Gheorghiu Dej. Abia în 1965, Nicolae Ceaușescu a încuviințat refacerea mănăstirii și mutarea școlii de partid din clădirile învecinate, schimbare întâmplată efectiv doi ani mai târziu, în 1967.

Biserica mănăstirii, închisă în această perioadă, avea să cunoască o perioadă de refacere cu șan­tier atât în interior, cât și în exterior, fiind pregătită pentru pictură. Subzidiri, refacerea fața­delor, reconstruirea turnului mare, schimbarea învelitorii au însemnat de fapt o revenire la viață a acestui sfânt locaș. Mai târziu s-au început lucrările de pictură realizate de o echipă coordonată de arhim. Sofian Boghiu. În ultimii ani ai vieții, Patriarhul a hotărât ca într-o nișă a bisericii să-și pregătească mormântul, unde să aștepte ziua cea mare a Învierii.

Poate că dacă Patriarhul Justinian nu și-ar fi pregătit mormântul aici, biserica și clădirile dimprejur nu ar mai fi existat astăzi. Tot el a hotărât în ultimii ani ai vieții ca în preajma bisericii istorice, a Lavrei Troiței de altădată, din Cetatea Bucu­reștilor, să fie Reședința episcopului-vicar al Arhiepiscopiei Bucu­reștilor, restaurând pentru aceasta, prin grija sa, una din casele mănăstirii.

Patriarhul Justinian a rămas în amintirea tuturor ca un om bun, un mare administrator, un ierarh îndrăzneț, având curajul să spună adevărul autorităților de atunci, care în perioada de început a activității sale l-au susținut și ajutat, dar apoi l-au descurajat și l-au refuzat adeseori. A avut inițiativa să se adreseze mai-marilor vremurilor, spunându-le că nu se poate ca sărbătoarea Sfintelor Paști, sau alte mari sărbători creștine, să fie zile lucrătoare, în timp ce unele zile obișnuite, cum ar fi și ziua de 1 mai, să fie liberă.

Prin toate acestea, chipul său s-a așezat în istorie ca un arhipăstor curajos, care se gândea la Biserica pe care o conducea și la păstoriții săi.

Patriarhul Justinian a rămas și un om deschis către exterior, către Biserica universală, călătorind în multe locuri importante ale lumii și ducând mesajul Bisericii pe care o conducea și al poporului român dreptcredincios. De asemenea, a arătat o grijă deosebită față de Așezămintele românești din Țara Sfântă, pe care le-a ajutat, dar și față de schitul și chiliile românești de la Muntele Athos, care au fost sprijinite și vizitate de marele patriarh.

În Țara Sfântă, în timpul unei vizite întreprinse în luna mai a anului 1975, a sfințit biserica Reprezentanței Patriarhiei Române din Ierusalim, pe care a pictat-o, contribuind el însuși la realizarea acesteia împreună cu fonduri ale Patriarhiei Române.

De asemenea, în aceeași perioadă a fost pictat și înzestrat cu mobilier bisericesc locașul schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul” de la Iordan.

Toate acestea ni-l descoperă pe Patriarhul Justinian ca pe un temerar ierarh care, în vreme de furtună, de încercare pentru Biserică și pentru țară, s-a străduit să fie un adevărat apostol.

Singurele lui bucurii au fost bucuriile Bisericii, iar mângâierile duhov­nicești au fost cele pe care le-a simțit din partea clerului, a monahilor și a credincioșilor pe care i-a păstorit.

Mănăstirea Radu Vodă îl cin­s­tește în mod deosebit cu candelă nestinsă și flori așezate permanent la mormântul său, pentru că el prin lucrarea pe care a desfășurat-o aici a devenit, alături de cunoscuți voievozi ai Țării Românești, ctitor care a refăcut-o, a salvat-o de la demolare și a înfrumusețat-o.

În ziua trecerii Patriarhului Justinian la Domnul am înălțat smerită rugăciune pentru odihna sufletului său, amintind de dragostea sa pentru Hristos și de permanenta luptă dusă întru apărarea dreptei credințe și a Bisericii pe care a condus-o, de spiritul părintesc cu care i-a îmbră­țișat pe păstoriții săi, dar și de preocuparea și dăruirea pe care le-a avut față de cinul monahal, față de familiile preoțești, față de toți cei încercați într-o perioadă tulbure din istoria noastră și mai ales din istoria Bisericii Ortodoxe Române.