Cuvinte de neuitare la pomenirea unui mare poet
În data de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale, foarte mulți dintre români, aflați în interiorul țării sau dincolo de granițe, şi-au îndreptat gândul către poetul nepereche Mihai Eminescu, pentru care am înălţat rugăciuni în Catedrala Patriarhală şi în multe alte locuri unde se află români iubitori de cultură şi de neam, pentru că poetul naţional Mihai Eminescu este unul dintre cei care îi adună pe românii aflați peste tot, în ţară sau în depărtări, până la marginile lumii.
Biserica îl cinstește pe Mihai Eminescu pentru faptul că el mai întâi a cinstit Biserica Ortodoxă Română în care a fost botezat, numind-o „maica spirituală a neamului românesc”. Această sintagmă ne aduce aminte de faptul că un om credincios, născut într-o familie evlavioasă, crescut în spirit creștin-ortodox şi iubind Biserica, doreşte să se asemene măcar în parte celor din familia lui care au fost pentru Biserică și pentru neam un exemplu minunat.
Poetul Mihai Eminescu a crescut într-o familie cu unsprezece copii, fiind al șaptelea dintre ei, şi provenea pe linie maternă dintr-o familie care a dat Bisericii şase monahi -patru monahii și doi călugări-, iar tatăl său era fiul unui cântăreț bisericesc din localitatea suceveană Călinești.
În această familie, încă de pe când era copil, și păduri cutreiera... și se culca ades lângă izvor..., a învățat faptele credinței și a încercat să pătrundă tainele creației, bucurându-se de florile care înfloreau primăvara și vara în poienile din vecinătatea satului. De asemenea, îndulcindu-se de cuvintele rugăciunilor, ale oamenilor înțelepți, de lumina cărții pe care a descoperit-o timpuriu, a fost, așa cum mărturisea colegul său de școală, bunul prieten, academicianul de mai târziu, Teodor V. Ștefaneli, cel mai bun elev la disciplina religie din clasa lui.
Copilul care iubea codrii, creația și înțelepciunea zăbovea adeseori în obștea Mănăstirii Agafton, aflată nu prea departe de târgul Botoșanilor, acolo unde trei dintre mătușile lui erau monahii. Erau foarte râvnitoare, iubitoare de viaţa duhovnicească în Hristos, cu bună aşezare călugărească, Fevronia, Olimpiada și Sofia. Cea din urmă a murit de timpuriu. Eminescu a participat la înmormântarea călugărilor, văzând astfel cum erau îngropați aceştia, fără sicriu, fără flamuri. De aceea, poate, și-a dorit, după cum mărturisea într-una din poezii, să fie așezat sub flori de tei, să nu aibă sicriu bogat, ci să-i fie împletit un pat din tinere ramuri.
Către sfârșitul vieții, o altă mătuşă a lui dinspre mamă a venit la Mănăstirea Agafton dimpreună cu fiica ei, Xenia, devenind monahia Sofia, pomenindu-l adeseori pe Eminescu în rugăciuni și prin colive pe care le săvârşeau pentru iertarea păcatelor lui. Mătușa dinspre mamă, sora mai mică a Ralucăi, avea să ia și ea numele de Sofia în locul celei care trecuse prea repede în lumea veşniciei. De asemenea, a avut doi unchi călugări: arhimandritul Iachint, care a fost pentru scurt timp starețul Mănăstirii Coşula din ținutul Botoșanilor și apoi administrator la Seminarul Socola din Iași, iar celălalt, monahul Calinic, pentru o vreme călugăr la Mănăstirea Neamț și mai apoi la Mănăstirea Secu, obşti care au format mulţi monahi iubitori de Hristos şi de neam.
Într-o astfel de familie, cu bunicii dinspre tată care l-au lăudat toată viața pe Domnul prin cântarea la strană și cu multe rudenii care au slujit monahismul în aşezămintele de altădată ale Moldovei, în obști mari și cu tradiții frumoase, Eminescu a învățat câte ceva din tainele credinței. Așa se face că, atunci când Titu Maiorescu a donat Academiei Române cele peste nouă mii de pagini de manuscrise pe care Eminescu le-a lăsat ca nepieritoare operă, s-au descoperit foarte multe cuvinte din Părinții Bisericii sau cuvinte scripturistice. Pe manuscrisul celei mai iubite opere eminesciene, „Luceafărul”, s-au descoperit mai multe trimiteri la Evanghelia după Ioan, cum ar fi: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”. De asemenea, într-un manuscris paterical de la Academia Română, s-a identificat prin anii '50 ai veacului trecut o însemnare a lui Eminescu, din vremea tinereţii lui, în colecţia ce a aparținut cândva Mănăstirii Agafton. Însemnările certifică faptul că în numeroasele popasuri făcute la Mănăstirea Agafton sau în alte locuri sfinte citea din cuvintele Scripturii, dar și din cuvintele înțelepte ale Părinților Bisericii. Cu sensibilitatea lui, s-a apropiat mai ales de oamenii care priveau către cer…
Așa se face că la Mănăstirea Putna, împreună cu alți cunoscuți, oameni ai culturii românești din perioada respectivă, Vasile Alecsandri, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu și alții, au organizat o frumoasă sărbătoare închinată marelui domn al Moldovei, Ştefan, pe atunci încă necanonizat, dar considerat sfânt de către oameni pentru faptele lui cele mari…
Acolo, la Putna, el împreună cu prietenii săi au făcut o sărbătoare a sufletului românesc. Nu degeaba mărturiseau că au cântat atunci Daciei întregi. Titu Maiorescu și Caragiale ne spun că Eminescu cânta într-un fel al lui, cânta abia auzindu-se, iar acest cântec al lui era de fapt un cântec al unor profunde trăiri. A mai fost pelerin la Neamţu, Sihla, Văratec, Agapia, Râşca şi-n atâtea alte locuri care l-au inspirat şi bucurat nespus.
Inspirat deodată de această învățătură creștină, de istoria României Mari, de literatura universală, apoi de cultura germană, Eminescu a reușit ca, în nenumăratele sale pagini pe care le-a lăsat literaturii române, să creeze o adevărată operă, iar el să fie considerat poetul nepereche şi Luceafărul poeziei româneşti.
Personalitatea marelui nostru poet a rămas adânc întipărită în gândurile şi inima oamenilor de cultură şi iubitori de frumos care i-au fost contemporani şi l-au admirat:
Ion Luca Caragiale: „Era o figură clasică încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină, ochii mari. Prin aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva era în lăuntru. Un zâmbet blând şi melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană. Un copil predestinat durerii pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare”.
Nicolae Petraşcu: „Un suflet trudit de problemele mari ale lumii”.
Nicu Gane, primar al Iaşilor: „Îl am şi acum în faţa ochilor, chip frumos şi blând, fire mistică, străină de lume, zămislit parcă în alte plaiuri. Ce frunte măreaţă şi încercată de gânduri, ce privire adâncă şi visătoare, izvorâtă din cea mai nobilă inimă omenească, ce absolută şi completă dezinteresare de tot ce este în legătură cu partea materială a vieţii! Ai fi zis că plutea într-o atmosferă supra pământească”.
Alexandru Vlahuţă: „Mi se pare un zeu tânăr, frumos şi blând, cu părul negru ondulat, cu ochii duşi, osteniţi de gânduri. Mustaţa tunsă puţin, gura mică şi în toate ale lui o expresie de nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund şi cald, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută nouă”.
Biserica, țara şi tot sufletul românesc îi închină mai multe sărbători, nu doar la ziua nașterii şi a trecerii lui la cele veşnice, ci ori de câte ori se iveşte un fericit prilej al trăirilor adevărate.
Cel dintâi dintre românii care l-au considerat Luceafăr al poeziei românești a fost un mare ierarh al Bisericii noastre, care, cu mulţi ani înainte de a deveni episcop și mai târziu patriarh, i-a închinat o teză susținută la Universitatea din Budapesta, protosinghelul (pe atunci) Miron Cristea, devenit apoi Episcop al Caransebeșului, Mitropolit primat la Bucureşti și apoi Patriarh al României.