Cuvinte pentru o viaţă

Există enunţuri care te marchează, odată ce le auzi, le duci după tine ca pe ciocolata energizantă, pe când urci cărările înzăpezite ale munţilor, ca pe apa din burduf, purtată cu grijă prin deşertul asaltat de Morgane.

 

Te întorci la vorbele astea din cauze care poate îţi scapă, sau poate anumite subînţelesuri ale lor urcă, la momentul potrivit, din străfundurile tale, luminând o problemă, un drum sau un om. 

 

Uneori le găseşti în cărţi, alteori le prinzi din zbor, de la cine nu te aştepţi, sau le auzi la predica de la finalul slujbei, când rămâi trăsnit, având impresia că ţi se vorbeşte direct ţie şi numai ţie, pentru problema pe care o răsuceşti chiar atunci în minte - aşa-numitele „semne“ ale lui Eliade, sau răspunsuri, cum spun teologii, sau coincidenţe semnificative -sincronicităţi -, cum le zicea Carl Gustav Jung. 

 

Sunt vorbe mari, despre care presimţi că nu o să le înţelegi niciodată total, nu o să extragi tot ce au ele de oferit. Voi da un exemplu: 

 

Într-o predică a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel am auzit următorul enunţ „Un suflet de om valorează mai mult decât tot universul material“. Cuvântul, spus în vremea frământărilor sociale pe subiectul câinilor vagabonzi care au omorât un copilaş în parc, nu a făcut în presă cariera pe care ar fi meritat-o.

 

Este prea mare şi trebuie mestecat corespunzător, ca să nu-ţi stea în gât. Dar este una din vorbele pe care le poţi lua cu tine şi pleca în lumea largă - ştii că nu te pierzi. Îţi răspunde la multe întrebări, poţi aplica învăţătura aproape oricărei situaţii. 

 

Dacă hoţul te fură şi vrei să-i iei viaţa sau libertatea, îţi poţi aduce aminte, pe lângă expresia biblică „Dacă cineva se judecă cu tine ca să-ţi ia haina, dă-i şi cămaşa“, şi că „Un suflet de om valorează mai mult decât tot universul material“, şi atunci te eliberezi rapid de ură, dorinţă de revanşă, de intrare la judecată cu robul Lui, frate cu tine. 

 

Dacă eşti nedreptăţit, îţi aminteşti că acela care te nedreptăţeşte „...valorează mai mult decât tot universul material“, şi atunci câtă importanţă mai are nedreptatea de moment?

 

Dacă dai să te revolţi pentru probleme politice sau sociale şi să urăşti oameni - fiindcă, finalmente, tot la oameni ajungi, oricât de generalist şi principial ar începe enunţul problemei -, poţi să-ţi aminteşti că şi el, acela pe care îl vezi responsabil şi poate şi este, „valorează mai mult decât tot universul material“. 

 

Te poţi întoarce oricând la această idee, cu ea şi prin ea poţi ierta, poţi iubi iarăşi, poţi repune totul în ordine, oameni şi lume, întâmplări banale, de zi cu zi, şi pe cele de viaţă şi de moarte. Se însoţeşte natural cu oricare învăţătură hristică, nu poţi greşi prea mult, dacă o guşti zilnic şi laşi starea ce o urmează să crească din tine împrejurul tău, cuprinzându-ţi lumea.

 

Am simţit şi în preajma unui mare şi iubit părinte - arhimandritul Sofian Boghiu - că la fel de mult preţuia el omul, pe fiecare om, ca şi cum ar fi simţit că este cu adevărat mai valoros decât întreg universul.