Cuviosul Sofian de la Antim: „Hristos în noi”

Printr-un mirabil concurs de împrejurări, am redescoperit în arhiva noastră dedicată Rugu­lui Aprins o conferință ținută de Sfântul Cuvios Sofian, chiar la Mănăstirea Antim, datată 8 februarie 1948. Este una dintre puținele conferințe ale Rugului Aprins care s-au păstrat integral. Fiind mult prea amplă, pentru acest spațiu, redăm mai jos fragmente din partea introductivă și pagina finală a acestei conferințe, intitulată „Hristos în noi”.

În mod firesc, discursul Sfântului Sofian începe cu un motto din Luca (17, 2-21) și continuă cu o „radiografie” a stării de îndepărtare de Dumnezeu a omului modern. Solu­ția pe care o propune este cea a revenirii la cele ale Bisericii și, în mod particular - o constantă a întâlnirilor Rugului Aprins -, la Rugăciunea lui Iisus:

«Mie mi-a venit însărcinarea să vorbesc în acest ciclu de conferințe despre Împă­răția lui Dum­­nezeu din noi, care este însăși prezența Domnului din noi. Dar să ne amintim, de asemenea, că chiar Domnul ne-a spus: Împără­ția mea nu este din lumea aceasta.

Totuși noi îl căutăm pe Hristos în istorie, în Țara Sfântă, în arheologie, în biblioteci, în timp, în spațiu - peste tot în afară de noi. Firește, noi știm bine că El S-a întrupat și a trăit printre noi, așa încât într-adevăr El Se află și în istorie, și în Țara Sfântă, și în arheologie, și în bi­blioteci.

Și, precum spune Cartea Apocalipsei, El este Însuși Domnul Împăraților pământului (Apoc. 1, 5). El este lumina lumii acesteia. Și lumina aceasta totdeauna a fost adevărata lumină care luminează pe orice om, venind din lume. El totdeauna a fost în lume și lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai săi și ai săi nu L-au primit (Ioan 1, 9-11). Mărturisirea aceasta este a Evangheliilor. Lumea este a lui Dumnezeu, iar Domnul este Împăratul ei Cel veșnic. (...) De aceea, am ajuns ca ceea ce știm despre El să fie numai niște simple cunoștințe, uscate și străine vieții noaste ca multe altele puse bine într-un sertăraș al minții, ca să mai putem da informații despre El și altora. De câte ori ar fi prilejul să vorbim savant sau pretențios ca niște pretinși cunoscători...

Care este adevărata pricină ce ne face ca Hristosul acesta atât de puternic și de viu să ne rămână mereu necunoscut, mereu departe de noi? Care este adevărata pricină a acestei surzenii, acestei împietriri și neputințe atât de izbitoare? S-o spunem simplu și de-a dreptul: nu este alta decât depărtarea noastră de noi înșine.

Să ne dăm bine seama că aici e nevoie să ne oprim toată luarea noastră aminte: depărtarea dintre mine și mine însumi, depărtarea noastră dintre eul nostru cel obișnuit și de toate zilele și între Eul nostru Cel veșnic și dumnezeiesc. Aici stau toată greutatea și toată taina vieții noastre. Și dacă fiecare dintre noi avem o viață a noastră proprie, o cale a vieții noastre, aceasta nu este în sine decât întâlnirea noastră cu noi înșine, de care atârnă adevărul și prețul tuturor celorlalte întâlniri cu semenii noștri și cu Dumnezeu.

Întâlnirea aceasta cu sinea noastră acoperă ceea ce anticii numeau destinul omului. Cine poate să spună câtă cale trebuie să rătăcească sau să străbată cineva până să ajungă la el însuși? Aici stau tâlcul învățăturii duhovnicești și rostul Sfinților și al Bisericii.

De aceea nu trebuie să fim mirați dacă, de pildă, marele și Sfântul Nichifor din Singurătate punea la începutul tratatului său despre viața duhovnicească - [despre] Paza minții și a inimii - ca cea dintâi condițiune cuvântul acesta: „mai întâi de toate, fraților, să ne întoarcem spre noi înșine!”.

Și de asemenea să nu ne mirăm că tot darul și puterea duhovnicului celui adevărat stau în a ne arăta drumul cel mai drept și cel mai scurt până la sufletul nostru - la noi înșine.

Pentru noi cei de astăzi a trăi numai în afară este cel mai firesc lucru. Prin simțurile noastre trupești ne risipim în puzderia lucrurilor de tot felul, și bune, și rele, din lumea ce ne înconjoară. Dar această risipire nu se reduce numai la atât. Această revărsare a omului în afară duce încă mai departe.

Pentru ce? Pentru că omul, dacă se apropie de un lucru pe care îl iubește, se aseamănă cu el, se asimilează lui. Această putere de asimilare, de asemănare, de imitare, de identificare a omului cu ceea ce iubește este una din însușirile lui fundamentale cu care l-a înzestrat Creatorul atunci când l-a făcut după Chipul Său, dar și după asemănarea Sa.

Și cum omul astfel alcătuit este așezat pe scara făpturilor încât are legătură cu toate, ființa lui cuprinde și rezumă întreaga Creație: spirit și materie. Așa încât, după cum el se dăruiește celor înalte din el sau celor josnice din el, el suie spre Dumnezeu sau coboară spre animalitate.

Urmează de aici că întrucât omul năzuiește și se apropie de cele superioare lui sau cele lăuntrice, el se cinstește pe sine și se împli­nește. Și întrucât coboară sau se risipește în cele din afară sau mai prejos de el, se înjosește, decade și se nimicește.

De aceea, un filozof ca E. Hello a putut spune cu îndreptățire că cea mai înaltă măsură cu care societățile și civilizațiile pot fi judecate este măsura respectului de sine a persoanei omenești pe care aceștia o au...

S-a ajuns să se socotească real numai ceea ce poate fi experiență de laborator sau închis în formula matematică (F.W. Foerster). Întreaga perspectivă a vieții omului se răstoarnă. Omul, ca un adevărat întemnițat al materiei, ajunge să socotească că însuși sufletul lui este un rezultat al materiei; că mintea nu este decât o funcțiune a materiei. Gândurile nu mai sunt socotite decât o secreție cerebrală și iată-ne astăzi ajunși la psihologie fără suflet! Sufletul, după acest fel de a înțelege, nu mai este ceva ce există în sinea sa, ci un produs al elementelor fizice, care sunt substitutul (C.G. Jung).

Trupul e însuși sufletul/ Căci dacă trupul n-ar fi sufletul/ El, sufletul, ce ar fi? (W. Whitman). Și astfel ajungem să înțelegem cum, din acest fel de a gândi materialist, omul ajunge la însăși materializarea și pierderea sufletului, la acel suflet carnal, trupesc, de care se vorbește atât în literatura modernă. Și ca să închei această introducere, iată observația plină de bun-simț a unui om de știință din zilele noastre (C.G. Jung): „Conștiința noastră contemporană n-a ajuns încă la claritatea de a-și da seama că e tot așa de îndrăzneț și fantastic să admiți că materia este în chip natural generatoare de suflet, că maimuțele nasc omul, că dintr-un amestec armonios, de foame, de dragoste și de voință, de putere, s-a născut Critica Rațiunii Pure a lui Kant, că celulele cerebrale nasc gânduri și, în sfârșit, de a admite că toate acestea ascultă de necesitatea lucrurilor ultime. Ce este, deci, această materie Atotputernică? Este tot un Dumnezeu Creator, însă dezbrăcat de data aceasta de antropomorfism și turnat în schimb în forma unui sărac concept universal pe care fiecare are iluzia că îl poate pricepe. Dar materia în sine ne este tot atât de cunoscută ca și spiritul”.

*

...Și acum, ca o pecete de încheiere, să ne adunăm în câteva cuvinte, toate aceste gânduri aduse aici:

Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, este pretutindeni și în sufletele noastre.

Avem în noi și la îndemâna noastră toate puterile Sfântului Duh, revărsate în bogăția de Taină a Sfintei Biserici.

Suntem în Hristos - Plutim în har.

Dar nu ne vom putea aduna din risipirile noastre și din păcatele noastre. Și nu vom putea simți și rodi cu adevărat și sincer această prezență a Domnului decât prin puterea numelui Său.

„Fă totul în numele Domnului Iisus, mulțumind prin El lui Dumnezeu Tatăl” - ne îndeamnă Apostolul. Și iar: „mulțumită să dăm lui Dumnezeu care ne dă biruința în Domnul nostru Iisus Hristos”.

El Însuși Domnul ne spune „Eu sunt ușa: dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit!”

Nu vom putea intra prin această ușă decât bătând și chemând numele cel de putere al Dulcelui Iisus. Să redescoperim și noi, fraților, în inimile noastre, puterea cea lucrătoare a Domnului și Hristosului nostru!

Amin!»