Cuviosul „Taica părintele Mihai”, pildă de smerenie şi ascultare monahală

După Decretul 410 din 28 octombrie 1959, în obştea Mănăstirii Neamţ au rămas puţini călugări, fiind obligaţi să părăsească mănăstirea. În acea perioadă era vieţuitor în cadrul mănăstirii şi fratele Mihai Petrea, îmbrăcat rasofor. A avut o dorinţă ascetică asemenea sihaştrilor de demult, trăind în rugăciune şi ascultare desăvârşită.

 S-a născut în data de 23 aprilie 1911, în localitatea Hângulești, judeţul Vrancea, din părinți creştini ortodocşi, Grigore și Linca Petrea.

Când a fost în război în urma unui bombardament a fost aruncat de suflul exploziei şi acoperit cu pământ. L-au găsit după un timp. Din pricina aceasta a rămas marcat toată viaţa, făgăduind lui Dumnezeu că dacă va scăpa din acest război va intra în viaţa monahală.

A intrat mai întâi ca vieţuitor în obştea Mănăstirii Dălhăuţi, din judeţul Vrancea, apoi în anul 1953 a venit în obştea Mănăstirii ­Neamţ.

Văzând că monahii sunt obligaţi să părăsească mănăstirea, el a dezbrăcat ţinuta monahală, rămânând civil în mănăstire, făcând cele mai umile ascultări.

Întrucât era singurul vieţuitor civil din obştea mănăstirii, având şi o vârstă admirabilă, toţi călugării îi spuneau „Taica părintele”.

 Umbla mereu îmbrăcat într-un halat peticit şi o pereche de pantaloni de şiac pe care îi purta atât vara, cât şi iarna, precum şi o pereche de bocanci pe care îi purta permanent. Când era frig se îmbrăca cu un cojocel peste care se încingea cu o curea veche şi de multe ori se vedea trupul firav sub aceste haine. În sezonul rece purta un fular gros şi pe cap o căciulă cu urechi.

În ciuda hainelor ponosite, atrăgea atenţia prin fața senină şi luminată. Mereu îl solicita pe monahul Vartolomeu Frăsinei ca să îl tundă şi să îl bărbierească.

În acele timpuri, slujba se făcea la biserica închinată Sfântului Gheorghe, iar „Taica părintele” nu lipsea niciodată de la slujbă, unde stătea mereu în genunchi vărsând lacrimi.

Avea cele mai defăimătoare ascultări din mănăstire. Am fost vecin de chilie cu cuvioşia sa şi trecând de mai multe ori prin faţa uşii am văzut că în chilie nu avea pat, ci o saltea din paie pusă direct pe podea, câteva haine şi un lighean cu var, unelte pentru săpat, cu alte cuvinte lucruri fără de mare folos cuiva, potrivit tradiţiei călugăreşti.

La biserică era de nelipsit, iar la trapeza mănăstirii venea foarte rar. Lua ceva bucate ușoare și mânca pe unde apuca, după multe zile de ajunare. Toată viața a fost preocupat de mântuirea sufletului, nu stătea de vorbă cu nimeni, arareori întreba cât este ceasul sau cum este vremea. Nimeni nu știa pe deplin nevoințele sale, se ruga mereu și mai tot timpul în genunchi, încât genunchii și monturile de la mâini erau ieșite în relief de atâta nevoință.

În chilia sa nu avea nici un obiect care să îi facă trebuință, nici haine și nici alte lucruri nu avea, ba chiar nici cărți pentru rugăciune nu avea, îmbrăţişând pe deplin votul sărăciei. Se spovedea și se împărtășea mai des. Pentru pravila Sfintei Euharistii lua Ceaslovul mare cu litere chirilice, își făcea rânduiala și după Sfânta Împărtășanie ducea cartea înapoi în biserică. Dacă nu era la ascultare în fața mănăstirii, unde făcea curat, îl găseai în fața icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni din biserica mare, stând în genunchi. Când erau mai mulți pelerini, se retrăgea într-un colț în biserică și se ruga necontenit.

Au fost diferite evenimente istorice în viața mănăstirii, delegații, instalări de stareți, slujbe în sobor, precum şi evenimentele din anul 1989. Niciodată nu a fost preocupat de acestea, ci grija lui era doar mântuirea sufletului.

„Taica părintele Mihai” avea o nevoinţă ascetică asemenea sihaştrilor de demult. Chiar dacă vieţuia în mănăstire, unde erau mulţi pelerini, pe el nu-l deranja faptul acesta, fiindcă avea rugăciunea necontenită. Când alerga la Maica Domnului, trecea țintă prin mulțime și se ruga, apoi ieșea tot așa cum a intrat, atingându-și dorința de a fi în fața icoanei Preacuratei.

Pentru viața lui curată monahii din mănăstire îl respectau și îl lăsau în pace și numai dacă el voia ceva intrau în dialog.

 „Taica părintele Mihai” întrecea pe toți ceilalți călugări din mănăstire prin felul său de viețuire, cu postul, cu neîncetata rugăciune și cu trezvia minții. Permanent avea privirea în jos și cugeta la moarte, nimeni nu l-a văzut râzând sau vorbind cuvinte de prisos. Câteodată mai întreba: Oare ne mântuim noi? Tot timpul se silea să fie gata de ultimul drum...

Unii oameni, văzându-l în biserică sau prin incinta mănăstirii, doreau să-l ajute cu bani, dar el nu punea nici mâna pe ei, ci îi lăsa să se ducă jos pe podea și apoi pleca din acel loc.

Cea mai mare nevoință a lui era postul îndelungat, unit cu privegherea de noapte și neîncetata rugăciune. Cu aceste trei arme izgonea de la sine toate ispitele trupești și diavolești, încât părinții din mănăstire și elevii de la seminarul teologic îl respectau şi preţuiau în mod deosebit pentru evlavia şi viaţa sa curată. Chiar și astăzi cei care l-au cunoscut vorbesc cu multă admirație de „Taica părintele Mihai”, spunând că este un om cu viaţă sfântă.

Acest mare nevoitor din timpul nostru a întrecut pe mulți părinți din Mănăstirea Neamț prin modul său de viețuire. Toți părinții îl cinsteau și se foloseau de pilda vieții lui.

Prin multa lui nevoință a primit darul lacrimilor și al rugăciunii neîncetate. Atât de mult a lucrat la despătimire, încât nici un lucru material nu l-a putut cuceri, ci pe toate le-a considerat gunoaie, petrecându-şi viaţa în cel mai smerit mod, răbdând toate pentru Hristos.

Niciodată nu s-a plâns că este bolnav, ci mereu ofta și suspina după dorul de a fi cu Hristos. Când din cauza bătrâneților nu mai putea să urce scările din lemn ce dădeau la chilia sa, a fost mutat la bolnița mănăstirii, unde erau mai mulți monahi bătrâni. Desigur, a renunţat cu greu la chilia sa din incintă, dar nu a renunțat să vină în fiecare zi la icoana Maicii Domnului.

După o grea suferință pe care a purtat-o cu demnitate şi nădejde, în ziua de 1 februarie 1995 a plecat la Domnul și a fost prohodit în biserica cu hramul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din incinta mănăstirii de un sobor de preoți și diaconi, sub protia arhimandritului Irineu Cheorbeja, starețul de atunci al Mănăstirii Neamț.

Pentru viața lui curată, părinții din mănăstire și cei care l-au cunoscut l-au considerat şi cinstit ca pe un monah cuvios cu viaţă îmbunătăţită duhovniceşte. În data de 23 octombrie 2019, s-a cercetat mormântul lui și s-au găsit osemintele care au o culoare gălbuie și frumoase la vedere. Osemintele au fost așezate într-o raclă mică din lemn și s-au depus în Biserica „Sfântul Ioan Bogoslovul” din cimitirul Mănăstirii Neamț. Taica părintele Mihai gol a venit în lume şi smerit întru toate a viețuit în mănăstire.

Toată viața lui a lucrat pentru a se îmbrăca cu puterea și harul Duhului Sfânt, cu care a plecat înaintea Dreptului Judecător, nădăjduind să primească Raiul pe care l-a dorit toată viața.