Dabija
Nu poți să nu te întrebi, chiar dacă e vorba de viața unui om de 72 de ani, adică atât de repede să se termine totul?!
Încă nu-și trăise copilăria până la capăt. Și nici tinerețea. Încă nu se lăsase durut de toate cuvintele limbii natale. Și-l așteptau noi îndrăgostiri de lumea aceasta. Și noi îngândurări pe care să le poarte pe umerii inimii sale mari. Și, dintr-odată, inima lui Nicolae Dabija s-a oprit. El știa c-o să se întâmple într-o zi. A spus-o tuturor, în volumul Așchii de cer: Dacă n-ar exista moarte, m-aș teme să trăiesc.
Nu ne-am văzut de prea multe ori. Dar ne-am văzut atât de adânc, încât mi-era aproape tot timpul dor de el. Mi-era și frică atunci când ne întâlneam. De faptul că primesc mai mult decât merit. Și că n-o să pot fi în stare să-i răspund pe măsură. C-o dragoste la fel de mare. Cu vorbe pe care să le rostească inima, așa cum erau vorbele lui despre mine.
I-am trimis în vară textul celui mai recent roman al meu, rugându-l să scrie câteva cuvinte despre el, pe care să le pun pe copertă. Mi-a trimis ce-a scris, dar n-am avut îndrăzneala să public textul primit. Era cu mult peste ceea ce cred eu însumi despre mine. Păstrez în memoria calculatorului acele cuvinte. Și-n memoria inimii mele, desigur. Acolo vor rămâne pentru totdeauna.
Cele mai triste sate sunt acelea care nu au cimitire, mai zicea Nicolae Dabija în cartea amintită.
Cu excepția cerului, mi-aș permite să adaug, care este cel mai mare dintre satele lumii. Un sat fără cimitir, unde nu există strop de tristețe. E satul în care s-a mutat Nicolae Dabija recent și-n care ajung doar cei ce, pe lângă pământ, sunt făcuți și din lumină. Mai ales din lumină. Cum a fost el, cum este, mai bine zis, fiindcă viața lui Nicolae Dabija continuă. Și nu doar sus în cer, ci și aici, pe pământ, în cărțile pe care le-a scris. Apropiați-o pe fiecare dintre ele de tâmplă și-o să-i auziți inima bătând. Dovadă că el n-a încetat și n-o să înceteze niciodată să ne iubească.