Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă

Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a vieţii veşnice. Cu toate acestea, socot că trebuie neapărat să vorbesc despre rugăciune, pentru ca pe cei ce obişnuiesc să trăiască în rugăciune şi sunt cu luare-aminte la slujba lui Dumnezeu cuvântul meu să-i facă mai sârguincioşi, iar cei care trăiesc în trândăvie, care-şi lasă sufletul pustiu de rugăciune, să cunoască paguba ce-au avut-o până acum şi să nu se mai lipsească pentru restul vieţii de mântuire.

Deci, chiar de la început, putem spune că cel mai mare bun al rugăciunii este acela că tot omul care se roagă stă de vorbă cu Dumnezeu; şi ştie bine orice om ce lucru mare este ca, om fiind, să vorbeşti cu Dumnezeu; dar ca să înfăţişeze prin cuvânt cinstea aceasta, nimeni nu poate. Cinstea aceasta depăşeşte chiar strălucita dregătorie a îngerilor; îngerii ştiu asta bine că, după cum se spune în prooroci, toţi îngerii aduc cu multă frică Stăpânului cântări şi slujbe; îşi acoperă feţele şi picioarele cu multă evlavie, iar prin bătaia aripilor şi prin nestăvilitul lor freamăt îşi arată frica lor cea mare. Socot că în acest fel ne învaţă să uităm în vremea rugăciunii că suntem oameni; prinşi de râvnă şi de frică, să nu mai vedem nimic din cele de pe pământ, să socotim că stăm în mijlocul îngerilor şi că săvârşim aceeaşi slujbă ca şi ei. În celelalte privinţe ne deosebim mult de îngeri; ne deosebim în ce priveşte firea, felul de viaţă, înţelepciunea, priceperea şi în multe altele dintre acestea; în rugăciune însă facem o împreună-lucrare - şi îngerii, şi oamenii. Când e vorba de rugăciune, nu este deosebire între firea îngerească şi firea omenească. Rugăciunea te deosebeşte de animale, rugăciunea te alătură îngerilor. Dacă te străduieşti să-ţi petreci toată viaţa în rugăciune şi în slujirea lui Dumnezeu, ai trecut îndată la o vieţuire îngerească, ai trecut la viaţa, cinstea, nobleţea, înţelepciunea şi priceperea îngerească. Poate fi oare sfinţenie mai mare decât a acelora ce stau de vorbă cu Dumnezeu? Poate fi oare cineva mai drept, mai bun şi mai înţelept? Dacă cei care vorbesc cu oamenii înţelepţi ajung iute de se aseamănă în înţelepciune cu aceia, în urma deselor convorbiri cu ei, ce se cuvine să spunem despre cei care vorbesc cu Dumnezeu şi se roagă Lui? De câtă înţelepciune, de câtă virtute, de câtă pricepere, de câtă frumuseţe morală, de câtă cuminţenie, de câtă bună-cuviinţă în deprinderi nu li se umple sufletul în urma rugăciunii şi rugăminţii lor! Deci nu păcătuieşti de spui că rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi. Nici un gând sau faptă care duce la dreapta credinţă nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi al slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş care nu-i înconjurat cu ziduri cade uşor în mâna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul care nu-i îngrădit cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat. Mai întâi, diavolul nu îndrăzneşte să se apropie când vede că sufletul e întărit cu rugăciuni; se teme de tăria şi puterea pe care i-o dau rugăciunile, care-l hrănesc mai bine de cum hrănesc mâncărurile trupul; apoi, cei care se roagă cu râvnă nu pot să facă o faptă nevrednică de rugăciune, ci, ruşinându-se de Dumnezeu, cu Care nu demult vorbiseră, îndepărtează iute toată uneltirea vicleanului; ei singuri se gândesc ce rău mare este ca, după ce ai vorbit nu demult cu Dumnezeu şi L-ai rugat să-ţi dea viată curată şi sfântă, să te îndrepţi îndată spre diavol, să primeşti în suflet plăcerile ruşinoase, să laşi pe diavol să intre în sufletul pe care de curând l-a cercetat Dumnezeu şi să îngădui duhurilor rele să pătrundă în sufletele faţă de care harul Duhului Şi-a arătat marea Sa iubire de oameni şi purtarea Sa de grijă. Şi ascultă cum! Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului; harul trebuie să fie de faţă, să ne ajute în sfintele noastre nevoinţe; şi aşa să intre, să ne plece genunchii noştri ca să ne rugăm şi să cerem. Pentru că a sta de vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne întărească, să ne dea îndrăznire şi să ne arate cât e de mare cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Aşadar, ştiind că şi vorbeşti cu Dumnezeu şi că şi primeşti lucrarea Duhului când te rogi, n-ai să mai laşi să intre diavolul în sufletul pe care ţi l-a sfinţit Duhul. După cum cei care au vorbit cu împăratul nu mai vor să stea de vorbă cu cerşetorii şi cu oamenii fără căpătâi după ce s-au bucurat de cuvintele dulci ale împăratului şi de cinstea ce li s-a făcut, tot aşa şi cel care a vorbit cu Dumnezeu şi s-a rugat Lui nu va mai vrea să stea de vorbă cu cel viclean, cu cel necredincios. Într-adevăr, cu demonii vorbeşte cel ce slujeşte plăcerilor şi calcă pe urmele nebuniei lor, după cum omul cu viaţa curată, omul care face dreptatea, stă de vorbă cu îngerii şi calcă pe urma strălucitei lor dregătorii. Mi se pare că, dacă cineva ar spune că rugăciunile sunt nervii sufletului, ar grăi adevărul. După cum datorită nervilor trupul se menţine, aleargă, stă drept, trăieşte şi stă strâns unit, iar dacă tai nervii, strici toată armonia trupului, tot aşa şi sufletele: datorită sfintelor rugăciuni îşi păstrează armonia lor, se menţin şi aleargă cu uşurinţă pe calea bunei credinţe. Dacă te lipseşti de rugăciune, faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să te înalţi la Dumnezeu, poţi să te urci la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre rugăciune)