Tulburătoarea istorisire din Cetatea Nain sau iubirea care biruie moartea

Evanghelia învierii fiului văduvei din Nain amintește despre întâlnirea Mântuitorului Hristos cu suferința omenească, în care Sfântul Evanghelist Luca zu­gră­vește întâlnirea dintre viață și moarte, dintre nădejde și deznădejde, dintre lacrimile unei mame și iubirea dumnezeiască.

La poarta unei cetăți, unde pașii oamenilor merg pe drumul despăr­țirii, se ivește lumina milostivirii care schimbă tânguirea în uimire și durerea în început de bucurie.

Mântuitorul Se îndrepta spre Cetatea Nain, însoțit de ucenicii Săi și de mul­țime. Evanghelia nu ne spune că ar fi fost chemat de cineva, că bolnavii L-ar fi așteptat la intrarea în cetate ori că vreun om ar fi alergat înaintea Lui, cerându-I ajutorul. Domnul Se apropie, iar apropierea Sa descoperă taina iubirii care întâmpină suferința înainte ca aceasta să-și poată găsi mângâierea în cuvintele rugăciunii.

La poarta cetății, întâlnește un cortegiu funerar. Un tânăr era purtat spre mormânt, iar în urma lui mergea mama sa. Evanghelistul adaugă două amănunte în care încape o întreagă viață sfâ­șiată: femeia era văduvă, iar cel mort era singurul ei fiu. Peste rana pierderii soțului se așeza o altă despărțire, cople­și­toare. Fiul în care își aflase mângâierea și sprijinul era așezat în pământ, iar ea rămânea cu inima împovărată de singurătatea pe care mulțimea din jur nu o putea risipi.

Două mulțimi se întâlnesc, așadar, la poarta Nainului. Una Îl urmează pe Hristos, Izvorul vieții; cealaltă îl înso­țește pe tânărul adormit, îndreptân­du-se spre locul îngropării. Unii pășesc în urma Celui care dăruiește viață, ceilalți merg în urma celui care nu mai poate face nici un pas. Pe același drum se apropie bu­curia celor care ascultă cuvântul Domnului și tânguirea celor care se despart de semenul lor. În mijlocul acestei întâl­niri stă o mamă îndurerată, iar către ea se îndreaptă privirea Mântuitorului.

Înaintea trupului purtat către mormânt Se află Însuși Dătătorul vieții, Cel întru Care făptura își poate afla înnoirea și izbăvirea din stricăciune.

Privită cu ochii inimii, întâlnirea ne descoperă și ceva din taina propriei existențe. De câte ori nu ne aflăm și noi între dorința de a trăi cu Dumnezeu și experiența dureroasă a suferinței, între credința pe care o mărturisim și îndoiala care ne tulbură, între nădejdea care ne ține în picioare și teama că toate drumurile s-au închis? Purtăm în adâncul nostru dorul vieții, dar simțim, uneori până la sfâșiere, fragilitatea celor pă­mân­tești.

Sunt ceasuri în care cuvintele de mângâiere ajung cu greu până la rana sufletului, iar ziua de mâine pare acoperită de întuneric. Tocmai către aceste adâncuri ale neputinței omenești se îndreaptă Evanghelia, aducând vestea că suferința noastră este văzută de Dumnezeu. Când privirea omului nu mai deslușește nici o ieșire, milostivirea Lui poate redeschide calea. La poarta Nainului, această cale se deschide prin apropierea lui Hristos.

Cel dintâi lucru care se cuvine amintit este atitudinea cu care Mântuitorul Se apropie de această mamă. În relatarea evanghelică, nimeni nu-I cere să săvâr­șească minunea. Femeia nu ros­tește vreo rugăminte, iar cei care o în­so­țesc nu mijlocesc pentru ea. Durerea ei se află înaintea Domnului în toată sărăcia și neputința sa, fără explicații, fără apărare, fără glas.

Sfântul Evanghelist Luca păstrează un amănunt: „Și, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!” (Luca 7, 13).

În mulțimea care înaintează spre mormânt, El cunoaște adâncul inimii de mamă, povara despărțirilor ei și durerea pe care nici un cuvânt omenesc nu o poate cuprinde deplin.

Nici o lacrimă nu-I este necunoscută, nici o rană nu rămâne ascunsă privirii Lui.

„Nu plânge!” Rostite de Hristos, cuvintele poartă făgăduința lucrării Sale. Domnul cunoaște dragostea din care izvorăsc lacrimile mamei și Se apleacă asupra rănii ei cu milostivire.

Omul încercat are nevoie de o inimă care să-l primească, de răbdare, de o pre­zență care să-i poarte povara. Mila lui Hristos ne cheamă să fim atenți la la­crimile celor de lângă noi și să lăsăm rugăciunea să rodească în bunătate, ascultare și ajutor concret.

Profetul Isaia Îl numește pe Mesia „om al durerilor și cunoscător al sufe­rinței” (Isaia 53, 3). Fiul lui Dumnezeu a intrat în istoria lacrimilor noastre, asumându-Și firea omenească, fără de păcat, și purtând neputințele ei.

Pașii Săi au străbătut drumurile aspre ale lumii, iar mâinile Sale s-au întins către cei bolnavi şi căzuți pe care nimeni nu-i mai putea ajuta. Aceeași iubire care Îl oprește acum lângă mama îndurerată din Nain Îl va duce până la jertfa Golgotei, pentru mântuirea oamenilor.

Cel care privește lacrimile văduvei cu­noaște apăsarea suferinței și vine către noi cu puterea dumnezeiască a iubirii Sale.

Dumnezeu nu privește suferința noastră de la depărtare. Se apropie de rănile ei și primește să poarte durerea firii noastre. Iubirea Lui coboară până acolo unde omul se simte singur, unde cuvintele se împuținează și inima, apăsată de întristare, abia mai găsește puterea de a nădăjdui.

Să luăm aminte la tăcerea mamei din Nain. Femeia nu-I cere nimic lui Hristos. Înaintea Domnului, ea nu așează o cerere rostită, ci întreaga ei fiin­ță întristată. Iar Hristos Se apropie din propria Sa milostivire, cu iubirea care cunoaște rana înainte de a fi arătată și aude strigătul inimii înainte de a deveni cuvânt.

Se cuvine să reținem cuvintele adresate văduvei: „Nu plânge!” Ele poartă milostivirea Celui care îi cunoaște întreaga durere. Hristos nu disprețuiește lacrimile unei mame și nu-i cere să-și ascundă sfâșierea sub chipul unei puteri pe care nu o mai are.

După pierderea soţului, femeia din Evanghelie îl petrecea spre mormânt și pe singurul său copil. Peste o rană se așeza alta, iar sprijinul în care își odihnise speranța pentru anii ce aveau să vină îi era luat. În lumea de atunci, văduvia lipsită de ocrotirea familiei aducea și o mare nesiguranță socială și materială. Astfel, durerii despărțirii i se adăuga neliniștea unei existențe rămase fără sprijin.

Cine poate măsura suferința părin­ților care își pierd copiii? Cine poate afla, fără sfială, cuvântul potrivit pentru o asemenea durere? Înaintea ei, explica­țiile noastre își arată grabnic sărăcia. Avem nevoie de multă rugăciune și de puterea de a rămâne alături de cel îndurerat, fără a-i cere să-și grăbească alinarea. Uneori, mângâierea începe printr-o tăcere plină de dragoste, în care omul simte că durerea lui poate fi împărtășită.

Părinții își cresc copiii cu nădejdea de a-i vedea ajungând la maturitate, întemeindu-și familii și descoperind bucuriile vieții. În ostenelile fiecărei zile se ascunde și un gând luminos: că cei mici vor merge mai departe, purtând în lume ceva din iubirea cu care au fost ocrotiți. De aceea, moartea unui copil pare să răstoarne însăși rânduiala firească a existenței. O viață tânără care se stinge ne apare ca o poveste întreruptă la primele ei pagini, când atâtea cuvinte păreau încă așteptate și alte făgăduințe rămâneau să înflorească.

Tâlcuind această Evanghelie, Sfântul Ambrozie al Milanului vede în mama îndurerată și un chip al Bisericii, care plânge pentru fiii săi și mijlocește întoarcerea lor la viață. Lacrimile văduvei din Nain ne deschid astfel înțelegerea către grija Bisericii pentru cei care se îndepărtează de Dumnezeu. Ea îi poartă în rugăciune, îi caută cu răbdare și îi cheamă să regăsească bucuria comuniunii cu Hristos.

Din această perspectivă, privirea se întoarce și către propria noastră inimă. Există o moarte sufletească ce se strecoară în viața omului prin înstrăinarea de Dumnezeu, împietrire și învoirea statornică cu păcatul. Treptat, rugăciunea se rărește, dragostea slăbește, iar sufe­rința aproapelui nu ne mai tulbură. Sufletul se obișnuiește cu această sărăcire și ajunge să nu mai simtă cât de mult îi lipsește lumina.

Putem fi tineri și totuși să purtăm înlăuntru o oboseală neînțeleasă. Putem avea sănătate, bunuri și numeroase posibilități, iar inima să rămână lipsită de bucuria rugăciunii, de căldura iubirii și de dorința de a săvârși binele.

Nainul nu avea strălucirea Ierusalimului și nici însemnătatea unui mare centru religios sau politic. Era o așezare modestă din Galileea, în apropierea muntelui Tabor, unde oamenii își purtau, asemenea nouă, grijile, bucuriile și durerile fiecărei zile. Despre această cetate, Scriptura păstrează puține amănunte; totuși, numele ei avea să rămână pentru totdeauna legat de întâlnirea dintre milostivirea lui Dumnezeu și lacrimile unei mame.

La poarta unei așezări fără faimă, Hristos săvârșește minunea care avea să fie vestită în întreaga lume. Un loc puțin cunoscut devine mărturie a puterii Sale de viață făcătoare. Drumul pe care oamenii pășeau cu inimile îndoliate se preschimbă în loc al uimirii și al recu­noș­tinței, iar cetatea care își petrecea un fiu spre mormânt îl va primi din nou înviat, prin milostivirea Domnului.

În această oprire a Mântuitorului descoperim purtarea de grijă dumnezeiască. Pașii Lui ajung și în cetățile mici, în casele smerite, în viețile celor pe lângă care lumea trece grăbită. Acolo unde o inimă suferă, unde un suflet se roagă ori unde cineva așteaptă o mângâiere, iu­birea lui Dumnezeu cunoaște drumul.

Dincolo de bogății, clădiri impunătoare și numele înscrise în istorie, există o frumusețe a vieții simple: o masă la care este primit cel flămând, o ușă deschisă celui singur, o rugăciune înăl­țată pentru omul aflat în necaz. Prin aseme­nea fapte, cele mai smerite încă­peri se pot face locuri ale întâlnirii cu Dumnezeu.

Câte case modeste au fost sfințite de rugăciunea părinților și de răbdarea cu care și-au crescut copiii! Câți oameni rămași necunoscuți au purtat poverile altora, au împărțit din puținul lor și au săvârșit binele fără să aștepte recu­noaș­tere! Câte lacrimi s-au adus înaintea icoanelor, în cămăruțe sărace, acolo unde o mamă se ruga pentru fiul ei, un bătrân își încredința singurătatea Domnului ori un suflet încercat cerea puterea de a merge mai departe! Dumnezeu a cunoscut rugăciunile și a primit dragostea din care izvorau.

Nainul ne amintește că nici un loc nu este prea neînsemnat pentru a fi cercetat de Dumnezeu și nici un om prea mic pentru a fi cuprins de iubirea Lui. Înaintea Domnului, fiecare persoană are un chip, un nume și o însemnătate pe care privirea grăbită a lumii nu le poate cuprinde. Cel trecut cu vederea de oameni rămâne cunoscut și iubit de Ziditorul său.

Cartea Înțelepciunii lui Solomon mărturisește: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu Se bucură de pieirea celor vii” (Înțelepciunea lui Solomon 1, 13).

Când păcatul și moartea au rănit făptura, Dumnezeu a rămas credincios iubirii Sale. A venit în întâmpinarea lumii căzute, asumându-Și în Fiul Său firea omenească și deschizându-I, prin Cruce și Înviere, calea izbăvirii. În apropierea lui Hristos de văduva din Nain strălu­cește grija mântuitoare: Domnul Se oprește lângă omul îndurerat și arată, prin faptă, puterea iubirii Sale.

Astfel, în tânărul dăruit din nou mamei sale vedem și un semn care ne îndreaptă nădejdea către biruința lui Hristos asupra morții. La poarta micii cetăți din Galileea, deznădejdea omenească este întâmpinată de milostivirea dumnezeiască, iar acolo unde oamenii nu mai întrezăreau decât despărțirea, Domnul deschide din nou bucuria întâlnirii.

Ajungem în inima întâmplării evanghelice, la ceasul în care milostivirea Mântuitorului se descoperă ca putere dătătoare de viață. Domnul Se apropie de sicriu și Se atinge de el, iar cei care îl purtau se opresc. Drumul către mormânt este întrerupt. În această oprire, între lacrimile mamei și tăcerea fiului, răsună cuvântul care schimbă totul: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” (Luca 7, 14).„Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească, și l-a dat mamei lui” (Luca 7, 15).

Cel care nu mai putea auzi chemarea celor dragi răspunde glasului Creatorului. Buzele care nu mai puteau rosti numele mamei se deschid din nou, iar trupul purtat spre îngropare se ridică însuflețit. Moartea își pierde stăpânirea asupra tânărului și mama care mergea în urma lui, copleșită de despărțire, primește bucuria de a-l avea iarăși aproape.

Puterea dumnezeiască se arată în gingășia unui dar: fiul este încredințat din nou celei care îl plângea. Domnul cunoaște dragostea mamei și golul pe care moartea îl lăsase în viața ei.

Privind către poarta Nainului, întrezărim lumina dimineții pascale. Tânărul ridicat din sicriu vestește, prin minunea săvârșită asupra lui, puterea Celui pe Care mormântul nu-L va putea ține. Iar cuvântul „Tinere, ție îți zic, scoa­lă-te!” ne pregătește inima pentru marea bucurie a Învierii: Hristos, Domnul vieții, a trecut prin moarte și a biruit-o, ca noi să avem în El nădejdea vieții fără de sfârșit.

Drumul Domnului trece prin sufe­rința unei mame, iar iubirea Lui îi cuprinde deopotrivă pe fiul adormit și pe cea rămasă să-l plângă.

De câte ori trecem însă pe lângă suferință fără să ne oprim cu adevărat? Întâlnim un om îndurerat și îi spunem aproape din obișnuință că trebuie să fie puternic, fără să ne întrebăm dacă mai are puterea de a-și purta singur crucea. Aflăm despre încercarea unei familii și rostim câteva cuvinte generale, apoi ne întoarcem la preocupările noastre. Un bătrân așteaptă să-i deschidă cineva ușa, un bolnav uitat tânjește după un glas cunoscut, un copil lipsit de afecțiune caută o privire caldă, iar noi amânăm întâlnirea, socotind că timpul nu ne ajunge.

Evanghelia ne cheamă să cercetăm aceste amânări. În viața celui singur, vizita pe care o tot lăsăm pentru altădată poate însemna mult. Pentru omul copleșit, câteva clipe de ascultare răbdătoare pot aduce răgazul de care avea nevoie ca să nu se simtă părăsit. Iar pentru copilul care nu se știe iubit, blândețea unui adult poate deveni începutul încrederii.

Puterea de a porunci morții Îi apar­ține Domnului. Noi putem asculta fără să judecăm și fără să grăbim destăinuirea. Putem vizita un bolnav, ajutându-l să simtă că este păstrat în dragostea celor din jur. Putem însoți un om care și-a pierdut ființa iubită, inclusiv după ce zilele înmormântării au trecut și singurătatea începe să apese mai greu. Putem sprijini o familie aflată în nevoie, cu delicatețea care ocrotește demnitatea celui ajutat. Îi putem pomeni în rugăciune pe cei adormiți, încredințându-i milostivirii lui Dumnezeu și păstrân­du-le vie amintirea prin dragoste și fapte bune.

Asemenea gesturi pot părea mici, dar prin ele aproapele simte că viața lui ne este scumpă.

Într-o lume în care graba și înstrăinarea ne pot răci inimile, creștinul este chemat să mărturisească milostivirea lui Dumnezeu prin felul în care se apropie de oameni. Privind către Hristos, Cel care Se oprește la poarta Nainului, învățăm să ne oprim și noi lângă durerea aproapelui. Acolo, în răbdarea de a asculta și în bunătatea de a sluji, credința noastră capătă chip văzut, iar cel încercat poate simți, prin grija primită, mângâierea iubirii dumnezeiești.

Mulțimea care o însoțea pe văduva din Nain ne descoperă și un chip al solidarității omenești. Durerea acestei mame era văzută și împărtășită de cei din cetate. Oamenii ieșiseră din casele lor și pășeau alături de ea pe drumul despărțirii, aducându-i mângâierea pe care o puteau oferi: prezența lor. Nu-i puteau întoarce fiul la viață, dar puteau purta împreună cu ea povara acelui ceas. În mersul lor se păstra ceva din noblețea inimii care știe să lase deoparte propriile griji pentru a însoți suferința aproapelui.

Evanghelia ne cheamă să redescoperim caracterul sacru al vieții și să ne curățim purtarea de tot ceea ce rănește demnitatea aproapelui. Respectul datorat omului se întemeiază pe faptul că este făptura lui Dumnezeu, chiar și atunci când faptele sale cer îndreptare.

Pomenirea celor adormiți ne aduce și înaintea propriei vremelnicii. Viața pământească este un dar prețios, ale cărui zile nu le avem în stăpânire.

Fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain și Lazăr sunt chemați din moarte prin puterea lui Hristos. În Vechiul Testament, prorocii Ilie și Elisei se fac slujitori ai lucrării dumnezeiești prin care copii adormiți sunt redați familiilor lor. Mai târziu, în Faptele Apostolilor, citim despre învierea Tabitei și despre întoarcerea la viață a tânărului Eutihie. Fiecare istorisire își are împrejurările și amănuntele proprii, însă toate mărturisesc același adevăr: Dumnezeu are putere asupra morții, iar milostivirea Sa poate ajunge acolo unde puterile omenești se sfârșesc.

În lectura duhovnicească a Sfântului Ambrozie, imaginea sicriului ne îndreaptă gândul către legăturile păcatului, din care omul are nevoie să fie eliberat prin cuvântul dumnezeiesc. Tâlcuirea ne invită să ne apropiem de Evanghelie cu sinceritatea celui care caută vindecarea propriei inimi. Fiecare dintre noi are de cercetat ce anume îi împiedică iubirea, ce îi întunecă libertatea și ce îl ține departe de bucuria comuniunii cu Dumnezeu.

Hristos îi spune și astăzi omului: „Scoală-te!”

Scoală-te din nepăsarea care ți-a răcit dragostea! Ridică-ți privirea din deznădejde și cere ajutorul Celui care te cunoaște! Scoală-te din robia păcatului, mărturisește-ți rana și începe drumul întoarcerii! Adu înaintea lui Dumnezeu chiar și puțina putere pe care o mai ai, chiar și dorința firavă de a dori binele.

Această ridicare sufletească începe prin pocăință: prin recunoașterea păcatului și întoarcerea inimii către Domnul. Ea primește ajutor din rugăciune și se întărește în comuniunea Bisericii.

Există în istorisirea Evangheliei un amănunt semnificativ: cel chemat din moarte era un tânăr. În jurul vârstei sale se adunau, în chip firesc, așteptările unei vieți care abia începea să se deschidă, bucuriile încă negustate, întâlnirile și rosturile pe care viitorul părea să i le pregătească. Mama lui purta în inimă toate aceste nădejdi, iar acum pășea în urma sicriului, simțind cum, odată cu fiul, îi sunt luate și zilele pe care visase să le trăiască alături de el.

Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul înțelege tot mai profund vremelnicia vieții pământești și începe să se gândească la propria plecare. Despăr­țirile prin care trece, slăbirea puterilor și anii adunați îl apropie de conștiința acestui hotar. Când moare însă un copil sau un tânăr, inima se cutremură altfel. Ni se pare că drumul s-a frânt înainte de vreme, că o viață abia înmugurită a fost oprită înainte de a-și desface toate florile.

Atunci se ridică întrebările cele mai grele: De ce? De ce un copil? De ce un tânăr? De ce tocmai această mamă? De ce această familie?

Minunea de la Nain trebuie primită în adevărul ei, cu întreaga sa lumină. Ea nu ne îndreptățește să făgăduim că fiecare om pentru care ne rugăm va fi întors în chip minunat la viața pământească sau că orice încercare se va încheia potrivit dorințelor noastre. O asemenea promisiune ar depăși mărturia Evangheliei și ar putea răni credința celor care continuă să poarte povara despăr­țirii. La Nain ni se descoperă puterea lui Hristos asupra morții și ni se întă­rește nădejdea în învierea cea de obște. Această nădejde ne însoțește și atunci când drumul nostru trece prin doliu.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu ne întristăm asemenea celor care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Îndemnul său primește realitatea durerii și o așează în lumina făgăduinței învierii. Lacrimile pot curge dintr-o inimă credincioasă, iar dorul de cel plecat poate rămâne viu întreaga viață. În mijlocul lor, nădejdea ne ajută să încredințăm iubirii lui Dumnezeu ceea ce mâinile noastre nu mai pot ține.

Când stăm lângă mormântul unei persoane iubite, aducem înaintea Domnului adevărul întreg al inimii noastre: recunoștința pentru anii împărtășiți, dorul, lacrimile și neputința de a ne obișnui cu absența. Ne doare, pentru că iubim. Ne rugăm, pentru că nădăjduim.

Relatarea învierii tânărului păstrează, la sfârșitul săvârșirii minunii, un amănunt: Hristos „l-a dat mamei lui” (Luca 7, 15).

Darul se revarsă și asupra celor care îi însoțiseră. Familia își recapătă bucuria, mama își regăsește nădejdea, iar comunitatea care îi împărtășise suferin­ța devine martora unei mângâieri mai presus de orice așteptare. Cei care merseseră împreună pe drumul durerii primesc acum, împreună, uimirea și pacea întâlnirii cu lucrarea lui Dumnezeu.

Nu cunoaștem măsura timpului care ne este dăruit împreună. Cunoaștem însă chemarea fiecărei zile: să iubim, să iertăm și să mulțumim. Prin asemenea gesturi, legăturile dintre noi se întăresc și devin locuri în care dragostea lui Dumnezeu poate rodi.

Acolo unde despărțirea s-a petrecut și trecutul nu mai poate fi schimbat, iubirea își continuă lucrarea prin rugăciune. Putem cere iertare lui Dumnezeu pentru ceea ce am greșit, putem ierta din inimă și putem săvârși binele în amintirea celor adormiți. Îi purtăm îna­intea Domnului cu numele și cu dorul nostru, încredințând milostivirii Sale ceea ce a rămas neîmplinit între noi.

La sfârșitul minunii, uimirea cuprinde mulțimea și se preface în slăvire. Cei care merseseră pe drumul îngropării devin martorii întoarcerii la viață, iar glasurile îndoliate se înalță către Dumnezeu: „Un proroc mare s-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (Luca 7, 16).

Dumnezeu a cercetat pe poporul Său. Omul aflat în suferință este cunoscut și iubit de Domnul. Lacrimile unei mame ajung înaintea Lui, iar o cetate smerită devine locul descoperirii milostivirii Sale. Dumnezeu Își cercetează făptura apropiindu-Se de rana ei, oprindu-Se lângă durere și rostind cuvântul care dăruiește viață.

Când vom trece noi prin ceasuri de durere, să ne întoarcem cu gândul la poarta Nainului. Să ne amintim de mama care mergea în urma sicriului și de Domnul care i-a ieșit în întâmpinare. Poate că nu vom înțelege cele petrecute și poate că rugăciunea noastră va rămâne, pentru o vreme, numai un suspin. Să-I încredințăm și acel suspin! Hristos cunoaște lacrimile și rămâne aproape de omul rănit.

Iubirea Lui ajunge până în adâncul despărțirilor noastre și ne susține nădejdea dincolo de mormânt. El este Învierea și Viața. Pentru cei care cred în El, moartea nu stinge existența persoanei; sufletul este încredințat milostivirii lui Dumnezeu, iar trupul așteaptă învierea cea de obște. În această așteptare, Biserica se roagă, pomenește și mărtu­risește viața veacului ce va să fie...