Dicționar teologic: altar, acoperăminte

ALTAR (lat. altarium; altus - loc înalt)

Locul cel mai sfânt din arhitectura unei biserici creștine, destinat exclusiv desfășurării slujbelor bisericești. 

Numit și presbiterium (loc al preoților), το Βημα, -ατος (locul cel înalt), το ίερατείον, -ου (locul cel mai sfânt), reprezintă primul dintre cele trei spații în care se împarte lăcașul de cult ortodox. El este cuprins între suprafața interioară a zidului de răsărit al bisericii și catapeteasmă, care-l desparte de naos. Zidul de răsărit al Altarului are, în general, formă semicirculară în interior și rotundă sau hexagonală în exterior. Spațiul acesta semicircular reprezintă absida principală a bisericii și poate avea, în părțile laterale, două absidiole, adică abside mai mici, care poartă numele de proscomidiar, la nord, și diaconicon, la sud. Partea superioară a absidei Altarului are formă de semicalotă.

În Altar se află Sfânta Masă, care simbolizează Mormântul Dom­nului. Pe Sfânta Masă se află Sfântul Antimis, Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și sfeșnice.

În spatele Sfintei Mese se află Crucea Răstignirii. Tot în Altar se mai află cădelnița, tămâia și cărbunele, necesare tămâierii sau cădirii.

Altarul este partea cea mai tainică și mai sfântă dintr-o biserică, rezervată clericilor și săvârșirii celor mai importante slujbe și lucrări bisericești.

În Sfântul Altar se săvârșește Sfânta Liturghie, hirotonirea clericilor, sfințirea Sfântului și Marelui Mir, a Antimiselor ș.a.

În Altar, laicii pot intra cu binecuvântarea preotului sau a episcopului. Femeilor nu le este îngăduit să intre în Altar.

ACOPERĂMINTE

 (liturg.) Obiecte folosite în cult, cu formă pătrată sau dreptunghiulară, confecționate din material de veșmânt liturgic.

Acoperămintele confecţionate din pânză de in sau de mătase, brodate, se mai numesc și procovețe. Sunt în număr de trei și se folosesc la acoperirea Sfintelor Vase la Sfânta Liturghie, unul pentru Sfântul Disc, al doilea pentru Sfântul Potir, iar altul, Aerul, acoperă celelalte două veşminte, fiind de dimensiuni mai mari.

Acoperământul Sfântului Potir are o formă de cruce când este desfășurat.

Acoperământul Sfântului Disc are formă pătrată și diferă de Aer datorită dimensiunilor care sunt mai mici și a lipsei celor două șireturi sau cordelușe pe care le are Aerul, ce se folosesc la Vohodul Mare, în timpul Sfintei Liturghii, pentru fixarea Aerului pe spatele preotului sau a diaconului, ele fiind legate în jurul gâtului slujitorului.

Acoperămintele își au originea în primele veacuri creștine, în șervețelele pe care le foloseau slujitorii pentru a acoperi, din motive practice, Sfintele Daruri, pâinea și vinul, folosite la săvârșirea Sfintei Jertfe. Astfel, darurile erau ferite de pericolul profanării.

Forma actuală a acoperămintelor datează din secolul al VIII-lea, atunci când pâinea euharistică a fost folosită sub forma actuală de Agneț. Pentru a fi distinctă față de alte obiecte folosite din Altar, pe acoperăminte se aplică sau se brodează diferite simboluri creș­tine sau cel puțin Sfânta Cruce.