„Dacă vom călători alături de păcate, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor“

Diavolul, în răutatea lui, foloseşte multe metode ca să prindă pe oameni. El îşi începe învăluirile prin ceea ce este mai mic.

Vedeţi, el voia să facă pe Saul să asculte nebuniile Pytonisei, dar dacă l-ar fi sfătuit dintr-odată, Saul n-ar fi luat în seamă, el care a gonit de la sine felul acesta de femei. Aşa că el a acţionat cu surprindere şi progresiv. După ce n-a ascultat de Samuel, şi jertfi în lipsa lui, Saul zice, drept răspuns la imputările ce i se făceau: „Din pricina duşmanilor, nevoit am fost“, şi în loc să plângă, cum s-ar fi cuvenit, el se poartă ca unul care nici un rău n-a săvârşit. Mai târziu, Domnul dă porunci împotriva Amaleciţilor, şi Saul le calcă. Veniră pe urmă faptele vinovate împotriva lui David; şi aşa, pe nesimţite, treptat, alunecând necontenit, ajunse la prăpastia pierzaniei şi se prăbuşi în ea. Acelaşi lucru şi cu Cain. Diavolul nu-l îndeamnă, de la început, la uciderea fratelui său, că nu l-ar fi determinat s-o săvârşească. Ci, mai întâi, îl sfătui că poate să înfăţişeze lui Dumnezeu jertfe şi mai proaste, zicându-i: „Nu-i aceasta o greşeală“. Apoi, aprinse în el ura şi gelozia, zicându-i mereu: „Încă şi aceasta nu poate avea vreo urmare…“ După care, hotărî să-l ucidă şi să-şi tăgăduiască fapta - şi nu se opri până ce nu înfăptui crima. Aşa că de la început trebuie să ne împotrivim. Chiar de-am rămâne la cele dintâi greşeli, nici aceste întâi greşeli nu trebuie nebăgate în seamă. Dar când voinţa nu veghează, răul se măreşte. De aceea, nimic nu trebuie să lăsăm deoparte ca să-l stârpim dintru început. Nu luaţi, aşadar, în seamă numai însemnătatea greşelii, care poate fi mică, ci cugetaţi că de nu veţi lua seama, ea va deveni rădăcina unui mare rău. Chiar de vă veţi mira, vă voi spune că păcatele cele grele nu cer atâta băgare de seamă ca greşelile mici şi uşoare. Greutatea însăşi a celor dintâi ne face să le înconjurăm, greşelile mici, din pricina puţinei lor însemnătăţi, ne îndeamnă la nepăsare; ele nu ne îmboldesc să ne trezim cu bună veghere ca să le gonim, şi în vreme ce lâncezim, cu grăbire ele se fac mai mari. Intocmai ca şi în suferinţele cele trupeşti… Nimeni nu se aruncă în braţele păcatului degrabă şi dintr-odată. Zace în duhul omului o ruşinare înnăscută, un respect firesc pentru ceea ce este bine. Şi el n-ar putea numaidecât să devină atât de neruşinat, ca să tăgăduiască totul dintr-odată. Se pierde cu încetul, treptat, uitând de sine. Treptat, idolatria s-a furişat în lume, ca urmare a cinstirilor prea mari ce se dădeau oamenilor. Treptat, s-a ajuns la adorarea celor vii şi celor morţi - treptat a biruit stricăciunea şi celelalte vicii. Vedeţi!… Cineva râde când nu se cade. Este dojenit, dar altul îl linişteşte, zicând: „E un lucru fără însemnătate. Ce rău este să râzi? Ce urmări pot fi?“ Ci râsul aduce gustul glumelor proaste, pe acela al vorbirilor ruşinoase, însăşi faptele ruşinoase… Este ţinut de rău cineva că-şi bârfeşte aproapele, că-l asupreşte cu vorbele, că zice rău de el. Acela se împacă şi zice: „A bârfi nu înseamnă nimic“. Cu toate acestea, vorbirea de rău zămisleşte ură grozavă, duşmănii fără odihnă, ocări fără isprăvire. După ocări urmează loviri, după loviri, adesea, ucideri. Şi aşa, duhul rău ne duce de la micile greşeli la cele mari şi de la cele mari la deznădejde… Să băgăm în seamă cursele şi să ne depărtăm de ele. Să băgăm de seamă prăpăstiile şi să nu ne apropiem de ele. Va fi dovadă de înţelepciune a fugi nu numai de păcat, dar şi de ceea ce, părând neînsemnat, ne ademeneşte spre greşeli. De pildă, râsul, vorbele necugetate, nu sunt ţinute drept păcate grele şi, totuşi, din râs ies vorbele ruşinoase, şi din vorbele ruşinoase faptele încă şi mai ruşinoase. Vorbele zadarnice şi râsul zămislesc adesea ocara şi batjocura, loviturile şi rănirile, uciderea. Aşa că, de vreţi să apucaţi pe o cale înţeleaptă, feriţi-vă nu numai de vorbele ruşinoase, de faptele ruşinoase, de lovituri, de răniri, de ucideri - ci încă şi de râsul necuvenit şi vorbele necugetate, pentru că acestea rădăcini sunt relelor mai mari care vin după aceea. De aceea Pavel a zis: „Vorbirea deşartă şi gluma proastă să nu iasă de pe buzele voastre“. Este aceasta, se pare, puţin lucru în sine însuşi, dar din el ies, pentru noi, rele mari. Să ne ferim nu numai de greşeli, dar şi de ceea ce pare neînsemnat şi ne împinge, încetul cu încetul, spre deosebite păcate. Cel ce merge către prăpastie, chiar de nu cade, dar se cutremură, se întâmplă ca această cutremurare să-l facă să se clatine şi să se prăbuşească în gol. Tot aşa, dacă în loc de a ne depărta de păcate, călătorim alături de ele, vom trăi necontenit cu teamă şi adesea vom ceda lor… (Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte alese)