Dan Puric despre Omul Frumos

Omul frumos - iată o sintagmă care ne poate pune pe gânduri. Omul - creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu - are o caracteristică anume care poate fi pusă în discuţie: frumuseţea.

Pentru Dan Puric, a vorbi despre Omul Frumos este o provocare extraordinară. Omul Frumos: „ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în luptă cu oceanul de neomenesc care vine... este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă“. Dar în această lume căzută, memoria frumosului este izbăvitoare şi este un dar divin, ne încredinţează autorul. Putem afla din cartea lui Dan Puric despre oameni deosebiţi, cu credinţă puternică şi fapte pe măsură. Este edificiul său lăuntric, cel care îl întăreşte în a fi, şi a fi frumos. Ne putem crea, fiecare dintre noi, edificiul interior, putem spera să avem acces la memoria sacră, cea care ne scoate din timp şi ne mută în eternitate.

Importanţa gestului mărunt, dar izbăvitor, este subliniată de Dan Puric şi exemplificată: „Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţa, ca o icoană“. O băbuţă care şi-a dovedit credinţa într-un caz de pericol, când tuturor celorlalţi le era frică, într-un avion, îl recreştinează repede, spunându-i că şi-a făcut cruce şi asta e suficient pentru Dumnezeu, deci nu insistă. Dan Puric este sigur că a văzut Omul Frumos, şi prin verbul său plin de forţă, ne face şi pe noi să îl vedem.

Frumuseţea lui Hristos constă în fapul că în Grădina Ghetsimani a plâns, rugându-se Tatălui să fim împreună. Şi iată identitatea noastră de creştini: „suntem lacrima Lui pe obrazul lumii“.

Frumosul se naşte din umilinţă: „Căci naşterea frumosului pe pământ, al adevăratului frumos, s-a născut din cea mai cumplită umilinţă, din umilirea lui Hristos. Prin coroana de spini, prin bice, prin hulituri şi pietre aruncate, se strecura suspinând Frumuseţea Mântuitorului“.

Frumosul este în legătură cu durerea, cu martiriul. Va creşte din ochii martirilor creştini, care ştiu să privească dincolo de ceea ce le aducea moartea, de obiectul de tortură; ochii murmură iertarea, iar inima poartă sămânţa iubirii.

Realitatea, lumea căzută, nu este biruită de frumosul hristic. Este biruit însă timpul acestei realităţi. Un alt prezent, care nu este promisiune, amăgire, ne dezvăluie frumosul lui Hristos.

Memoria satului copilăriei, memoria părinţilor şi a unui naş care i-a dăruit cartea Don Quijote, memoria cărţilor ne fac să încadrăm până la urmă într-un chenar de lumină un chip care poate avea trăsăturile sfântului, dacă le punem cap la cap. În orice caz, nu numai că ni se face dor de frumuseţe, de frumuseţea lui Hristos, dar parcă începem să o zărim.

Poate paginile cele mai emoţionante sunt cele despre maternitate, despre mama. Până la a ajunge la frumuseţea sfântului, Dan Puric a cunoscut frumuseţea maternă, frumuseţea femeii pe care o vede capabilă „de a desmărgini bărbatul din stupiditate“.

Iubirea ştie să vadă esenţialul. Mama lui era singura care înţelegea frângerea fiului ei pe scenă, şi privea cu îngrijorare, în timp ce spectatorii aplaudau. Dar scena în care Dan Puric povesteşte despre viaţa lui de soldat şi cum mama sa a reuşit să dezarmeze prin dragoste generalii care impuseseră reguli dure este excepţional scrisă. A înţeles atunci forţa feminităţii. „Şi mă uitam, povesteşte autorul, câtă ordine masculină făcută pulbere, zob, de ceea ce dă Bunul Dumnezeu. Le vorbea despre dragoste...“ Mama îi loveşte, pe un plutonier şi pe un colonel cu poşeta în cap pentru că „puiul mamii“ slăbise din cauza muncii şi a lipsei de mâncare. Sentimentele ei materne trec peste disciplina militară şi produc perplexitate.

Umorul şi o anumite tandreţe care rămâne în suflet sunt punctele tari ale lui Dan Puric în calitate de autor de cărţi. Multă sensibilitate, în special faţă de durere, şi un acces la cultură nu de tipul rece, academic, ci prin evidenţierea aspectelor esenţiale şi a necesităţii de a se transforma în viaţă, plecând de la viaţă. Naşul său, uimit că nu citise Don Quijote, l-a întrebat uimit: „Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci? Cum ai să ştii ce e iubirea?“. Trebuie, adică, să dăm vieţii sensul către frumos.