Hotarul zilelor pascale, căutând lumina orbului

Evanghelia Sfântului Ioan (cap. IX), plină de înţelesuri duhovniceşti și adâncă cugetare teologică pentru cei care nu se opresc doar la simpla lecturare a minunilor, ci pătrund cu mintea și inima în taina lucrării lui Dumnezeu, ne descoperă nu doar ce s‑a petrecut odinioară în Ierusalimul acelor zile, ci și ce se petrece neîncetat în viața celor care cred în Mântuitorul Hristos și Îl caută ca pe Lumina cea adevărată a lumii.

Minunea vindecării orbului din naştere s‑a întâmplat în vremea sărbătorii Corturilor, înainte de dumnezeiasca Sa pătimire, aproximativ șase sau șapte luni precedând Golgota, în ultimul an al propovăduirii Evangheliei. Domnul Se afla atunci în Ierusalim, în mijlocul unui popor tulburat de întrebări, de neliniști și împotriviri. Ostilitatea celor din templu nu era ceva nou pentru El, fiind deja obișnuit cu răceala şi împietrirea inimilor celor care, deși vedeau minunile, refuzau să creadă în Cel trimis de Tatăl.

Istorisirea minunii pare simplă, dar în erminia ei se ascund adâncuri de negrăită frumusețe duhovnicească. După o discuție aprinsă cu cei din templu, Mântuitorul a văzut un om orb din naștere. Nu era un om care își pierduse vederea în urma unei boli sau a unei suferinţe apărute mai târziu, ci unul care nu cunoscuse niciodată lumina soarelui, chipul părinților, frumusețea creației. Întunericul îl însoțise încă din prima clipă a vieții sale.

Ucenicii, urmând logica vremii, L‑au întrebat pe Domnul: „Cine a greșit? Acesta sau părinții lui, de s‑a născut orb?” Întrebarea ascundea credința larg răspândită în poporul ales că anumite suferințe erau urmarea păcatelor părinților, iar încercările copiilor reprezentau o pedeapsă pentru fărădelegile generațiilor trecute. Mulți iudei socoteau că Dumnezeu pedepseşte păcatul chiar și după mulți ani, peste mai multe generații.

Dar Mântuitorul ridică privirea oamenilor de la această înțelegere limitată și le descoperă o taină mai înaltă, spunând că nici el n‑a greșit, nici părinții lui, ci această suferință a fost îngăduită pentru ca prin acel om să se arate slava lui Dumnezeu. Astfel, Hristos schimbă felul omenesc de a judeca durerea și ne învață că uneori încercările devin descoperire a milei dumnezeiești și prilej al lucrării harului.

Dacă amintim și alte pagini ale Evangheliei, vedem că mulți orbi au fost vindecați de Domnul: cei doi care L‑au urmat în cetatea străveche a Ierihonului, cei care L‑au rugat în Galileea, la Betsaida sau în ținuturile din apropierea lacului Ghenizaret. Minunea din Ierusalim are un caracter cu totul aparte. Nimeni nu mai deschisese vreodată ochii unui orb din naștere. O asemenea lucrare nu se auzise în vremurile de atunci. Deși există doctori iscusiți și tămăduitori care alină durerile ochilor, nimeni nu poate dărui lumina vederii celui care nu a văzut niciodată.

Prin această minune, Evanghelia ne arată că Hristos este Lumina lumii, Lumina care pătrunde nu doar în ochii trupului, ci mai ales în adâncul sufletului omenesc. El vine să risipească întunericul păcatului, al necredinței și al singurătății, asemenea răsăritului care biruie noaptea și umple pământul de strălucire și viață.

Deși ar fi putut să‑l vindece numai printr‑un cuvânt, Mântuitorul a ales să facă tină atingând ochii orbului. Gestul acesta, smerit și tainic, amintește de începuturile creației, când Dumnezeu l‑a zidit pe om din țărâna pământului și i‑a dăruit suflare de viață. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Se arată astfel ca Ziditor și Înnoitor al firii omenești, Care poate reface ceea ce păcatul și neputința au întunecat.

După aceea, l‑a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului. Despre această scăldătoare vorbea încă din vechime Prorocul Isaia, mărturisind despre apele ei tămăduitoare și despre binecuvântarea care se revărsa peste cei ce veneau cu credință.

Izvorul Siloamului era cunoscut pentru puterea sa vindecătoare, asemenea izvoarelor binefăcătoare din diferite ținuturi ale lumii, unde oamenii căutau alinare pentru suferințele lor.

Dar, dincolo de apa aceea văzută, Siloamul preînchipuia apa harului dumnezeiesc, apa Botezului, care spală nu doar ochii trupului, ci și întunericul inimii. Orbul care s‑a întors văzând devine chipul omului luminat de întâlnirea cu Hristos, care, după ce L‑a întâlnit pe Dumnezeu, începe să vadă lumea, viața și veșnicia cu alți ochi - ochii credinței, ai recunoștinței și ai iubirii dumnezeiești.

Istoricii vremii consemnează că izvorul Siloamului era socotit un dar al lui Dumnezeu pentru cetatea Ierusalimului, un semn al purtării Sale de grijă față de poporul ales. Apele lui limpezi aduceau răcorire și vindecare, iar oamenii vedeau în ele o binecuvântare coborâtă din mila cerului. Se spune însă că în noaptea în care babilonienii au ocupat cetatea, izvorul a secat în chip tainic. Cuceritorii au făcut săpături adânci și au căutat cu înverșunare firul apei, dar acesta nu a mai fost găsit. Ca și cum Dumnezeu Însuși ascunsese darul Său de privirile celor care veniseră cu sabie și cruzime asupra Ierusalimului.

Cunoaștem și o altă vindecare săvârșită la scăldătoarea cu cinci pridvoare, Vitezda, unde îngerul Domnului cobora și tulbura apa, iar cel dintâi care intra în ea primea tămăduire. Acum însă, nu apa scăldătorii l‑a vindecat pe orb, ci însăși puterea lui Dumnezeu lucrătoare prin atingerea mâinilor dumnezeiești ale Mântuitorului. Apa a devenit doar locul ascultării și al împlinirii poruncii, în timp ce adevărata luminare a venit de la Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor.

Cu toate acestea, mulți dintre cei prezenţi atunci au contestat minunea. Orbirea sufletească s‑a arătat mai grea decât cea trupească. În loc să se bucure de vederea redobândită a unui om care nu cunoscuse niciodată lumina, au început să‑L calomnieze pe Mântuitorul, numindu‑L păcătos și hulindu‑I lucrarea. Aceleași cuvinte grele, aceleași judecăți nedrepte și aceleași răutăți se repetă adeseori în istorie când oamenii nu înţeleg lucrarea lui Dumnezeu sau când invidia întunecă ochiul inimii.

Răspunsurile orbului vindecat abundă de simplitate, bună‑cuviință și mărturisire curajoasă. El nu intră în dispute teologice și nici nu caută să se apere prin cuvinte meșteșugite, ci spune cu smerită limpezime: „De este păcătos sau nu, nu știu. Eu una știu: eram orb și acum văd”. În această mărturisire sinceră se ascunde puterea experienței personale a întâlnirii cu Dumnezeu. Nimeni nu‑i putea răpi adevărul trăit în propria lui ființă.

Minunea a stârnit atunci o adevărată cercetare și o anchetă făcută de cei plini de invidie și necredință. Au fost chemați părinții orbului și întrebați dacă acesta fusese într‑adevăr nevăzător din naștere. Deși aveau înaintea ochilor evidenţa minunii, părinții au fost temători și ezitanți. Frica îi stăpânea, pentru că cei care mărturiseau despre Hristos riscau să fie scoși din sinagogă și alungați din comunitate. Teama de oameni a umbrit bucuria minunii.

Orbul însă, deși fusese toată viața lipsit de lumină, s‑a dovedit mai liber și mai curajos decât mulți dintre cei care vedeau. El a mărturisit adevărul fără teamă și pentru aceasta a fost scos afară din sinagogă. În acea clipă de lepădare și singurătate s‑a întâlnit cu Mântuitorul. Hristos nu l‑a părăsit, ci l‑a căutat, l‑a mângâiat și i‑a descoperit că El este Fiul lui Dumnezeu, Cel așteptat din veacuri, încă din vremea căderii protopărinților din Rai, Făgăduința mântuirii și Lumina lumii.

Nu întâmplător, această perioadă luminoasă se încheie cu o Evanghelie duminicală despre vedere și lumină, după cum începutul ei a fost marcat de chemarea sfântă și plină de bucurie: „Veniți de primiți Lumină!”

La această lumină a Învierii au fost chemați toți: și cei care au postit cu multă osteneală, și cei slabi, și cei întârziați, și cei împovărați de neputințe.

Lumina lui Hristos nu se revarsă cu zgârcenie, ci asemenea răsăritului care cuprinde întreg pământul și încălzește deopotrivă toate făpturile.

Mântuitorul a venit în lume pentru a aduce lumină oamenilor, pentru a ridica vălul întunericului din suflete și pentru a reda frumusețea chipului pierdut. Însă depinde de fiecare dintre noi dacă primim această lumină și dacă îngăduim harului să ne schimbe lăuntrul. Urmarea lui Hristos nu începe întotdeauna prin lucruri mari și neobișnuite, ci prin fapte simple, smerite și statornice: o rugăciune spusă cu inimă curată, o iertare oferită la vreme, o lacrimă de pocăință, o mână întinsă celui aflat în suferință sau o lumină aprinsă în adâncul inimii pentru Dumnezeu.

Cei care iubesc lumina se vor feri întotdeauna de întuneric. Ei vor căuta să păstreze aprinsă candela sufletului prin rugăciune, prin milostenie, prin bunătate și prin deschiderea inimii către cei aflați în suferință.

Lumina lui Hristos nu rămâne ascunsă într‑o inimă împietrită, ci se arată prin faptele cele bune, prin blândețe, iertare și dragostea care încălzește viața semenilor asemenea unei candele ce luminează tăcut în noapte.

Un mare părinte al Bisericii, nevoitor și ascet în Sfântul Munte Athos, la Veria și Tesalonic, în veacul al XIV‑lea, înălța către Dumnezeu această rugăciune plină de suspin și de smerenie: „Luminează‑mi întunericul!” În puține cuvinte se ascunde întreaga dramă și nădejde a omului. El mărturisea că are nevoie de lumina dumnezeiască pentru a birui întunericul dinlăuntrul său, umbrele păcatului, ale fricii, ale neputinței și ale gândurilor care tulbură inima.

Sfinții Părinți ai Bisericii, între care și Sfântul Ioan Gură de Aur, ne spun că orbirea sufletească este mult mai grea decât lipsa vederii trupești. Ceața care acoperă ochii inimii este mai primejdioasă decât întunericul ochilor trupești, pentru că omul poate vedea lumea întreagă și totuși să nu‑L cunoască pe Dumnezeu. Poate privi frumusețea creației și totuși să rămână străin de frumusețea Împărăției cerurilor.

Am cunoscut oameni care, deși lipsiți de vederea trupească, aveau o uimitoare lumină lăuntrică. Un astfel de chip a fost părintele Teofil Părăian, care a învățat teologia prin alfabetul Braille și care a devenit unul dintre cei mai căutați duhovnici români. Deși avea multă înțelegere pentru neputințele oamenilor, păstra un cuvânt hotărât pentru cei care se îndepărtau de biserică și de rugăciune, spunând că pe aceștia îi numără împreună cu păgânii. Orb cu ochii trupului, părintele vedea însă limpede starea sufletelor și înțelegea cât de mare este drama omului care trăiește fără Dumnezeu.

În locurile copilăriei mele am cunoscut o femeie oarbă care trăia din mila oamenilor. După moartea mamei sale fusese aproape uitată de familie și lăsată în singurătate și lipsuri. Avea însă o vedere lăuntrică adâncă și o înțelepciune a inimii pe care mulți dintre cei „văzători” nu o aveau. Îndeosebi contrastul dintre ea și fratele său era cutremurător: el vedea cu ochii trupului, dar nu îi adusese niciodată nici măcar o bucată de pâine surorii sale. Ea însă, în sărăcia și întunericul vieții sale, păstra încă lumină în suflet și răbdare în inimă.

Evanghelia Duminicii a 6-a după Paşti ne îndeamnă pe fiecare să‑L rugăm pe Dumnezeu să ne vindece de orbirea dinlăuntru, de nepăsare, de răutate, de egoism și de întunericul care se așază uneori peste inimile noastre. De aceea, în biserici și în casele credincioșilor, se aprind candela și lumânarea, ca semn al căutării luminii celei neînserate. Flacăra lor liniștită ne amintește că Hristos este Lumina lumii și că sufletul omului nu poate trăi fără această lumină dumnezeiască.

Există candele care ard neîntrerupt vreme de șapte zile și care sunt așezate adeseori în cimitire, ca mărturie a credinței în Înviere și a nădejdii că moartea nu este sfârșitul vieții. Lumina lor veghează lângă morminte, asemenea unei rugăciuni nerostite care urcă spre cer.

În trecut, oamenii socoteau drept o mare durere ca cineva să plece din această lume fără lumânare aprinsă în mână. Lumânarea nu era doar un simplu obicei, ci chipul simbolic al lui Hristos, Lumina cea adevărată care călăuzește sufletul pe drumul veșniciei. Ea însoțea omul în ultimele clipe ca o mărturie a credinței și chemare către lumina cea neapusă a Împărăției lui Dumnezeu.

Să‑L rugăm, așadar, pe Mântuitorul Hristos să lumineze întunericul dinlăuntrul nostru, să risipească umbra păcatului și să aprindă în inimile noastre candela credinței curate. Să ne facă fii ai luminii, următori ai adevărului și ai iubirii Sale, pentru ca, mergând prin această lume cu ochii sufletului deschiși, să ajungem și noi în Împărăția luminii celei veșnice.