Dar din dar se face rai
Cândva George Pruteanu încerca sa dea de originea acestui proverb şi presupunea că, pe firul istoriei, s-a strecurat o greşeală. Ţine doar de bun-simţ elementar să nu faci cadouri din ceea ce ai primit la rândul tău. Darurile sunt personalizate şi au scopul de a fi urme vizibile ale afecţiunii cuiva. Concluzia omului de litere era că proverbul ar trebui să arate mai degrabă aşa: dar din dar se face rar. În felul acesta acordul cu bunele maniere ar fi perfect.
Părinţii pustiei judecă altfel lucrurile. Avva Zenon, călugăr nomad, cu totul neataşat de bunurile materiale „la început nu voia să ia nimic de la nimeni. Aşadar, cei care îi aduceau câte ceva plecau supăraţi, pentru că nu primea. Alţii însă veneau la el şi voiau să primească ceva, ca de la un mare bătrân, şi cum el nu avea ce să le dea, şi aceştia plecau supăraţi. Atunci bătrânul zice: «Ce să fac, fiindcă pleacă supăraţi de la mine şi cei care îmi aduc (daruri), şi cei care vor să primească? Mai bine fac aşa: dacă unul aduce, iau; dacă unul cere, îi dau». Astfel s-a liniştit şi pe sine şi a mulţumit pe toată lumea“.
Darul este încărcat de iubirea celui care dăruieşte. Aceasta este caracteristica lui fundamentală, care pune cu totul în umbră valoarea fizică, materială. Într-o lume cum este cea a Părinţilor pustiei relaţia cu obiectele era una aparte. În primul rând monahii căutau să fie cu totul detaşaţi şi să nu îşi lipească inima de nimic. În acelaşi timp însă, în penuria specifică asceţilor, obiectele felurite erau uneori vitale (Avva Agathon, un alt monah girovag, se muta luând cu sine doar un cuţit cu care taia smicelele pentru a face coşuri, iar de acel instrument depindea existenţa lui). Cu toate acestea, Părinţii pustiei sunt suverani în raport cu obiectele. Valoarea lor, dacă există una, este cea spirituală. Există o veche tradiţie, cu rădăcini până în Vechiul Testament, de a da obiecte ca semn al binecuvântării (Sfântul Ilie lasă cojocul ucenicului său Elisei, la fel cum ni se spune despre Antonie cel Mare că şi-a lăsat haina Sfântului Atanasie, iar cojocul Episcopului Serapion). În această tradiţie se situează şi asceţii deşertului.
Ca să poţi dărui, trebuie în primul rând să înveţi să primeşti. Chiar şi un asemenea gest, simplu şi aparent comun, are propria lui doză de smerenie. Să primeşti ceva înseamnă să recunoşti că nu îţi eşti ţie însuţi suficient; că ai nevoie de ceilalţi, de dragostea şi de atenţia lor. Acesta este primul pas, absolut necesar, întemeiat pe smerenie. După ce ţi-ai acceptat vulnerabilitatea, ai înţeles că ai nevoie de aproapele tău, că fiinţa ta este una deschisă spre comuniune şi care se împlineşte în comuniune, poţi la rândul tău să dăruieşti. Este exerciţiul zilnic al Părinţilor deşertului, care retraşi din continua mişcare a lumii cresc în dragostea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Iar dragostea lor este una evidentă, manifestată la fiecare întâlnire.
Dar din dar se face rai înseamnă pentru monahii din pustia Egiptului să dai şi să primeşti cu aceeaşi largheţe a inimii, să preţuieşti dragostea care pune în mişcare aceste acţiuni, să nu te ataşezi de obiecte, oricare ar fi acestea, şi să aduci bucurie aproapelui, fie de primeşti, fie de dai. Dar din dar nu se face rar dacă te integrezi în fluxul continuu al iubirii, ci clădeşte încă de aici temelia raiului.