Dăruirea pentru Biserică și literatura română. Chipuri care nu se pot uita…

Oamenii care își află bucuria și isihia în slujirea Bisericii poartă, adeseori, o trăire aparte a sufletului. Sensibili la suferința aproapelui, atenți la frământările nerostite și deschiși către frumusețea care se descoperă în lucrurile smerite, lucrează sub aripa adierii Duhului, cu sfiala celor care simt că darurile primite trebuie întoarse în lume ca binecuvântare. În osteneala lor se prelungește, după măsura fiecăruia, pilda celor care au ascultat glasul lui Dumnezeu și au împărtășit semenilor cuvântul Lui.

Respectând ierarhia darurilor binecuvântate şi specificul fiecărei chemări, ceva din această înțelegere a slujirii se regăsește și în vocația scriitorilor, care se apleacă asupra tainelor inimii, caută un înțeles dincolo de cele întâmplate și așază pe hârtie gânduri, mărturisiri și îndemnuri primite ca dar.

Cuvântul este încredințat paginii cu nădejdea că va întâlni un suflet, că va deschide o fereastră acolo unde grijile au tulburat privirea…

Pentru scriitorii bisericești, inspirația este esențială. Ea se cere însoțită de rugăciune, discernământ și răbdarea cercetării, pentru ca frumusețea rostirii să slujească adevărul.

Osteneala scrisului își pierde rostul când izvorăște numai din dorința de a așterne slove fără duh, fără a împărtăși un înțeles grăitor. A tâlcui o scriere veche presupune efortul de a păstra adâncimea, găsindu‑i sensul prin care cititorul de astăzi să‑i poată primi lumina adevăratului înţeles. Astfel, între generații se țese o legătură trainică, iar cuvintele continuă să rodească în inimi.

În această putere a creației de a străbate anii răsună și versurile lui Mihai Eminescu: „Numai poetul,/ Ca pasări ce zboară/ Deasupra valurilor,/ Trece peste nemărginirea timpului”.

În lumina acestor slove m‑au cutremurat veștile despre trecerea din această viață a preotesei profesor Mihaela Grădinariu și a tatălui ei, profesorul Ioan Țicalo. Cu numai câteva ceasuri înainte de a afla despre moartea fiicei, auzisem despre plecarea părintelui ei. Cele două înștiințări incredibile s‑au întâlnit în sufletul meu, lăsând o tăcere în care cuvintele se împuținează, iar rugăciunea adună ceea ce inima abia poate cuprinde.

Profesorul Ioan Țicalo a fost un dascăl eminent, om erudit, dăruit cu statornicie literaturii române. Și‑a onorat catedra de limba română de‑a lungul întregii activități pedagogice. Mai ales după 1990, lucrarea sa cărturărească a depășit cu mult hotarele sălilor de clasă. Foarte puțini profesori găsesc, alături de îndatoririle școlii, răgazul și puterea de a scrie, de a cerceta documente, de a cultiva dialoguri și a încredința cititorilor atât de multe scrieri.

O asemenea dăruire presupune o îndelungă disciplină lăuntrică și dragostea care face loc, în fiecare zi, unei noi osteneli. Prin ea, slujirea dascălului se prelungește în pagină, iar catedra se deschide către o comunitate mai largă de cititori, uniți prin bucuria cunoașterii și prețuirea cuvântului românesc.

După 1990, atât în anii în care se afla încă la catedră, cât și în răgazul de după pensionare, Ioan Țicalo a dăruit culturii române numeroase scrieri, uimindu‑i pe cei care îi urmăreau lucrarea prin bogăția preocupărilor și prin statornicia condeiului. Liniștirea de după încheierea activității didactice a devenit pentru el un timp al rodirii, în care cele adunate de‑a lungul vieții au căpătat chip de mărturie. Între cei dintâi care au primit înrâurirea acestui exemplu s‑a aflat fiica sa, Mihaela, scriitoare de aleasă noblețe sufletească, născută într‑o familie de profesori și deprinsă să adulmece frumuseţea cuvântului şi răspunderea rostirii lui. Dăruită dintru început cuvintelor Evangheliei, s‑a apropiat apoi de cuvintele literaturii care înalță sufletul și îl fac să presimtă seninătatea trăirilor serafice.

Am cunoscut‑o la Facultatea de Teologie din Iași, unde am fost colegi. De câte ori am întâlnit‑o, ochelarii ei aminteau de cei ai Patriarhului Iustin Moisescu, pe care avusesem prilejul să‑l văd de câteva ori. Prin acele lentile cu greu puteai desluși ochii celui dinaintea ta, dar dincolo de care îi puteai simți sufletul. Mihaela Grădinariu a purtat mereu dioptrii mari; prezența ei păstra însă o căldură care ajungea până la interlocutor, dincolo de stavila fragilă de sticlă.

Privind tomurile pe care le‑a scris și întinderea lecturilor despre care dau mărturie prefețele și recenziile sale de mare calitate, mă întreb, cu o uimire pe care anii nu mi‑au risipit‑o, cum a putut să lucreze atât. Cum încăpeau într‑o singură viață atâtea cărți citite, atâtea pagini scrise și atâtea îndatoriri împlinite cu grijă? În spatele fiecărui volum se întrevăd ani de cercetare, răbdare și dragostea cu care un om își încredințează puterile unei chemări.

Avea ținuta intelectuală a unei profesoare universitare și a rămas să predea într‑un sat puțin cunoscut, dar plin de strălucire pentru cei care știu să‑i citească înțelesurile: Râșca. Acolo, lângă vechea ctitorie a lui Petru Rareș, pe drumul către atâtea mănăstiri și locuri încărcate de istorie și sfințenie ale Moldovei, și‑a așezat darurile în slujba școlii și a comunității. Într‑un asemenea loc, cultura putea fi trăită în apropierea izvoarelor ei, acolo unde limba, credința și memoria înaintașilor se întâlnesc în viața oamenilor.

Căsătorită cu unul dintre colegii săi de facultate, Mihaela Grădinariu a dat chemării de preoteasă un cuprins bogat, însuflețit de lucrare și dăruire. A cântat în biserică, a format coruri și, vreme de peste treizeci de ani, a îndrumat mai multe generații, sădind în ele dragostea pentru frumos și dorința de a fi de folos comunității. Era mereu prezentă la Sfânta Liturghie, la întâlniri culturale și cenacluri, la sărbătorile comunei și ale Sucevei. Glasul, priceperea și timpul ei deveneau daruri împărțite cu firescul celor care găsesc bucurie în slujire.

A colaborat cu numeroase publicații. A scris mult, cultivând deopotrivă poezia și proza, și s‑a distins printr‑o critică literară de o eleganță rară. Avea finețea de a observa amănuntul revelator și răbdarea de a pătrunde înțelesurile adânci ale unei scrieri. Despre autorii pe care îi citea a lăsat pagini generoase, în care elogiul își găsea temeiul în cercetarea atentă a textului. Totodată, și‑a păstrat libertatea de a semnala ceea ce socotea neîmplinit, discutabil ori mai puțin izbutit, cu onestitatea care se cuvine unui adevărat critic literar. În felul acesta, delicatețea întâlnirii cu celălalt se însoțea cu discernământul, iar prețuirea frumuseții rămânea credincioasă adevărului.

Au rămas de la peste o sută de recenzii, răspândite în publicații pe care le îmbogățea prin finețea observației și prin noblețea rostirii. Le citeam cu interes și descopeream, dincolo de judecata literară, o dăruire aparte pe altarul cuvântului românesc. Mihaela Grădinariu a fost una dintre slujitoarele devotate ale literaturii noastre, chiar dacă numele ei nu ajunsese pretutindeni unde ar fi meritat să fie cunoscut. În ultima vreme, însă, lucrarea sa se bucura de o prețuire tot mai mare în mediile culturale și academice ale Moldovei și dincolo de hotarele acesteia. Roadele unei îndelungi osteneli începeau să fie întâmpinate cu recunoștința pe care o merită darurile cultivate în răbdare.

Între amintirile personale păstrez prezența ei la unele lansări ale cărților mele. Cele mai multe dintre întâlnirile noastre s‑au petrecut la Fălticeni, într‑un ținut în care memoria cărturarilor continuă să dea frumusețea locurilor și să‑i cheme pe cei de astăzi la vrednicia înaintașilor. Dintre oamenii de cultură pe care i‑am cunoscut în ultimii ani, ea mi se părea îndeosebi devotată pământului în care se născuse cu jumătate de veac în urmă. Sunt și alții mai înzestrați ori mai dăruiți; fiecare își are măsura și taina propriei lucrări. Cel puțin în ultimul timp, Mihaela devenise sufletul multor manifestări culturale și misionare din ținutul Fălticenilor, din județul Suceava și chiar din cuprinsul Moldovei. Avea puterea de a aduna oameni în jurul unei amintiri, al unei cărți sau al unui nume care trebuia scos din umbra uitării.

Cu puțin timp în urmă, mi‑a scris, apoi am vorbit de câteva ori, rugându‑mă să‑i trimit un text pentru comemorarea Episcopului Gherasim Cucoșel, pe care o pregătea la Râșca. I‑am spus că participasem de curând la o asemenea manifestare, organizată de Mănăstirea Putna la împlinirea a douăzeci de ani de la trecerea la cele veșnice a minunatului Episcop Gherasim Cucoșel Putneanul. Mi se părea că nu se cuvenea să mai adaug ceva, întrucât și în alte împrejurări încercasem să creionez câteva dintre amintirile mele despre fiul iubit al ținuturilor fălticenene.

Stăruința ei m‑a îndemnat, totuși, să mă întorc asupra gândului dintâi. Înțelegeam cât de anevoioasă putea fi organizarea unui asemenea simpozion pentru o profesoară și o preoteasă dintr‑o comunitate de provincie, cu posibilități modeste, dar cu o inimă larg deschisă către asemenea împliniri. M‑am hotărât, așadar, și, în câteva seri, am așternut gândurile, lăsând amintirea să‑și regăsească firul și chipurile să se apropie din nou.

Nu știu în ce măsură am izbutit să pun în lumină legătura Episcopului Gherasim Cucoșel cu Râșca. Știu însă că acolo fusese înmormântat tatăl său, plecat la cele veșnice pe când viitorul ierarh avea numai câțiva anișori. Drumurile Vlădicului se întorceau adeseori către acel mormânt, unde dragostea de fiu își afla graiul în rugăciune, și către mănăstirea în care avusese numeroși prieteni duhovnicești, nevoitori ai acelui loc în a doua jumătate a veacului al XX‑lea. Râșca păstra astfel, pentru el, profunzimea unei legături de familie și căldura unor prietenii înrădăcinate în credință.

Mihaela Grădinariu a primit cu mult entuziasm cuvintele trimise. După simpozion, mi‑a scris: „Eu am citit cuvântul pe care mi l‑ați trimis, nimeni altcineva, și a fost ascultat cu atenție…”

Dincolo de curtoazia și bunăvoința acestei mărturisiri, am simțit dragostea cu care se apropiase de un om al Bisericii al cărui chip rămânea prea puțin cunoscut generațiilor mai tinere. Pentru mulți, Episcopul Gherasim Cucoșel era, poate, doar un nume auzit în treacăt. Ea se străduise să le deschidă o cale către viața lui, către slujirea și către locurile pe care le purtase în inimă. Într‑o asemenea osteneală se descoperea una dintre însușirile ei cele mai frumoase: grija de a păstra amintirea celor care făcuseră bine și de a o încredința, cu speranță, celor veniți după ei.

Oriunde se adunau oameni în jurul unei cărți, al unei opere de artă sau al unei amintiri vrednice de cinstire, Mihaela Grădinariu era chemată să aducă lumina cuvântului său. Simpozioanele, întâlnirile culturale, lansările de carte și expozițiile de pictură îi ofereau prilejul de a împărtăși din bogăția lecturilor și din sensibilitatea cu care se apropia de creația celorlalți. Era invitată și la manifestările comemorative închinate Lovineștilor, lui Ion Irimescu și altor personalități fălticenene, a căror moștenire o prețuia cu o dragoste atentă, veghetoare. Vorbea întotdeauna cu tâlc, pregătindu‑se temeinic și așternând uneori în scris comunicarea pe care urma să o susțină. Chiar și atunci când vorbea liber, o făcea magistral, cu o inspirație autentică de cunoaștere a ideilor adânci care ajung la inima ascultătorului.

Fără a căuta cuvinte mari, trebuie să recunoaștem cât de rar se întâlnesc, în aceeași persoană, atâtea daruri cultivate cu statornicie. Mihaela Grădinariu și‑a împlinit chemarea de preoteasă, lucrând misionar alături de soțul ei, preotul Stelian, și a unit slujirea cu o remarcabilă vocație pedagogică și literară. A fost profund preocupată de rostul școlii, intelectuală de aleasă erudiție, scriitoare talentată, o poetă mereu deschisă inspirației și un critic literar înzestrat cu finețea de a recunoaște însușirile și darurile confraților săi. În această atenție acordată celorlalți se putea citi și frumusețea ei lăuntrică: bucuria de a descoperi o izbândă, de a o înțelege și de a‑i face și pe alții părtași la ea.

Primirea sa în Uniunea Scriitorilor și în Societatea Scriitorilor Bucovineni a însemnat o recunoaștere a valorii unei opere crescute prin muncă stăruitoare. Acestor semne de cinstire li s‑au adăugat numeroasele aprecieri din ultimii ani, mărturii ale prețuirii de care se bucura în lumea literară. Dar cred că, dincolo de bucuria firească a recunoașterii omenești, inima ei aștepta ceea ce nădăjduiește orice suflet credincios: milostivirea și dreapta răsplătire a lui Dumnezeu.

Înaintea Lui sunt cunoscute deplin bunătatea, osteneala și gândul cu care fiecare dar a fost împărțit. El îi cunoaște pe cei care rostesc și împlinesc cuvintele Sale, pe cei care se dăruiesc aproapelui, cultivă prietenia și primesc înzestrările lor ca pe o chemare la răspundere. Talanții încredințați de Dumnezeu cer să fie înmulțiți prin lucrare, iar roadele lor se adună în viețile celor pe care i‑am învățat, i‑am încurajat, i‑am mângâiat ori i‑am apropiat de frumusețe și de adevăr.

Cred că profesoara și preoteasa, scriitoarea și doctorul în literatură Mihaela Grădinariu a fost un om rar. În fața unei vieți atât de bogate în dăruire, cuvintele noastre își simt sărăcia. Rămân însă recunoștința pentru ceea ce ne‑a lăsat și rugăciunea ca Domnul, Cel care i‑a încredințat atâtea daruri, să‑i primească osteneala și să‑i odihnească sufletul în lumina iubirii Sale.

Pentru ca această evocare să păstreze chipul lăuntric al Mihaelei Grădinariu, se cuvine ca, la sfârșitul ei, să‑i lăsăm cuvântul. Câteva dintre mesajele pe care mi le‑a trimis alcătuiesc, citite împreună, un autoportret spiritual și intelectual. În ele se întâlnesc luciditatea omului de cultură, sensibilitatea poetei, discernământul criticului literar și credința unei ființe pentru care rugăciunea era o nevoie adâncă a vieții.

Aceste fragmente epistolare au și o incontestabilă valoare literară. Ritmul lor, precipitat de emoție, încetinit de contemplație, imaginile în care natura devine oglindă a sufletului, expresiile familiare și inflexiunile moldovenești păstrează prezența autoarei. Ploaia, dorul, lumina, pagina albă și amintirea celor plecați se adună într‑un limbaj personal, în care cultura și credința se luminează reciproc. Chiar și în apropierea suferinței, cuvântul ei își păstrează delicatețea, puterea de a se bucura pentru celălalt și curajul de a cere ajutor.

Reproduc aceste mărturii în forma lor, îndreptând doar câteva scăpări de scriere. Aprecierile le primesc cu sfială și le păstrez pentru ceea ce dezvăluie despre ea: generozitatea lecturii, darul prieteniei și disponibilitatea de a întâmpina cu bucurie osteneala altuia. Între aceste rânduri se află, poate, una dintre cele mai grăitoare mărturii despre felul în care Mihaela Grădinariu înțelegea să fie aproape.

Plouă. Plouă de dimineață întruna, lacrimi ale cerului peste noi. Îmi place ploaia, e semn de înnoire a pământului. Și chiar e nevoie de asta. E perioada aia din an când totul e smintit și prea mult. Un Crăciun comercial care începe prin octombrie, râuri de pseudocolinde ce se revarsă din toate părțile, o avalanșă de gesturi patriotarde. O ieșire din rânduială și din rost. Un timp răsucit, care nu‑și mai găsește verticalitatea. Și noi bântuim ca niște orbi, căutând treptele leastviței… Mă reîntorc periodic la textele dv. Fac bine, mult bine…

Grija pentru rânduială și pentru rost se prelungea firesc în grija față de memoria celor care îi îndrumaseră devenirea. Mesajul despre comemorarea Episcopului Gherasim Putneanul păstrează întreaga însuflețire a unui început, cu emoția, sfiala și hotărârea lui.

O veste bună. Astăzi am primit arhiereasca binecuvântare pentru prima ediție a Simpozionului dedicat PS Gherasim Putneanul, care se va desfășura la Mănăstirea Râșca pe 15 februarie. E o datorie de suflet, gândesc la el de niște ani buni, dar Dumnezeu a vrut când a vrut El, nu eu. Datorie de neuitare, a fost unul din jaloanele devenirii mele. Va cuprinde proiecția filmului „Bunicul Bucovinei”/TVR Iași, intervenții ale celor care l‑au cunoscut (Grig Ilisei și alții, aștept confirmări), o expoziție de fotografii‑document, un moment cu pricesne și, desigur, o slujbă de pomenire. Acuma, cum să spun? Îs perfect conștientă că nu veți putea ajunge nicicum pe 15 februarie la Râșca. De aceea nici nu îndrăznesc să scriu cuvântul „invitație”… Dar îndrăznesc altceva. Știu că l‑ați cunoscut. Știu că ați scris despre el. Rugămintea este de a fi prezent la acest moment cu un text. Pe care să‑l citească cineva. Sau, dacă aveți timp (știu, nu aveți niciodată timp…) și puteți, să‑mi trimiteți o înregistrare (video sau audio)… ar fi mult mai mare impactul… Știu, îndrăzneala e mare. Dar și Mântuitorul a spus „Îndrăzniți!”…

În alte rânduri, glasul poetei se apropie de șoapta rugăciunii. Dorul primește culoare, timpul pare să‑și suspende curgerea, iar chipul matern este învăluit în lumina unei iubiri veghetoare.

E martie. O lună ciudată, la granița dintre sărbătoare și lacrimi. În loc de ghiocei, pe câmpia sufletului cresc doruri. Doruri scânteind și vibrând, înălbăstrind cerul inimii întru senin și nădejde. Undeva, printre nuanțele azurii, departe‑aproape, veghează Mama. Veghează și se roagă, durând scut de lumină în jurul fiului. Și timpul se oprește, achipuind veșnicia Împărăției lui Dumnezeu, acolo unde inima Mamei e psaltire întreagă și candelă nestinsă. Restul e tăcere firavă și lacrimă tremurată și‑ascunsă…

Aceeași sensibilitate îi însoțea lectura. Dincolo de judecata critică se simțea participarea întregii ființe la întâlnirea cu textul, acea disponibilitate rară de a primi cuvântul și de a‑i cerceta adâncimea.

Citesc și mă minunez. E înminunarea aceea care dă ochilor puterea de a arunca solzii amari de pe limpezimea privirii. Mă minunez și de articolele (nu e cuvântul potrivit, căci parcă ar fi epistole de învățătură…) teologice. Dar cel mai mult mă minunez de recenziile de carte (nici ăsta nu e termenul…). S.M. e un autor special. Și greu de descifrat, dacă vrei să depășești coaja superficială. Cred că e cea mai pătrunzătoare recenzie la un volum de‑al lui. Așa, „ca o recunoaștere între două singurătăți ce se ating”. Aveți un har special. Ca un bijutier măiestru, care combină materiale prețioase pentru a crea de fiecare dată ceva unic…

Când lectura atingea amintirea unei ființe apropiate, cuvintele deveneau mărturisire. În rândurile despre doamna Roxana Cristian se păstrează căldura unei prietenii, bucuria lucrului împreună și durerea despărțirii, adunate într‑o cerere de rugăciune.

Am plâns și am zâmbit, și iar am plâns, așa, ca o flacără tăioasă, rece, dar cu o lumină de nedescris, așa cum a fost și viața pământească a doamnei Roxana. Ați scris cutremurător. Eu nu (mai) pot scrie. Dar nu pot uita că am împărțit cu ea un spațiu spiritual uluitor, că am lucrat un volum împreună, că bucurie ne erau întâlnirile anuale, de parcă ne despărțiserăm aseară. Rugați‑vă pentru ea, rugați‑vă pentru mine… (ultimul mesaj de la ea…).

Rămâne apoi acest mesaj în care bucuria unei lucrări împlinite se deschidea către o nouă întâlnire. Astăzi, proiectul celei de‑a doua ediții, în livada Mănăstirii Râșca, are duioșia dureroasă a unui viitor pe care ea îl pregătea cu încredere.

Încă primesc semnale din țară. Și fotografii. Și povești. E minunat. Nu pentru mine. Ci pentru că Dumnezeu a mișcat niște lucruri. Și niște inimi. Și, ca să nu spuneți că vă anunț prea târziu, iată că vă invit de pe acum. A doua ediție, mai 2027. În livada Mănăstirii Râșca. Nu într‑o zi de duminică, ci în cursul săptămânii. Ca să puteți ajunge. Stabiliți înșivă data. Și eu construiesc în jurul ei. De Sus, PS Gherasim se va bucura. Și tot de Sus cer lumină și liniște pentru dv., de la Sfântul Timotei de azi. E puternică familia asta a Timoteilor, mucenici pe martiriul cărora se sprijină Biserica…

Despre scris vorbea cu seriozitatea unei chemări asumate zilnic, păstrând totodată umorul și familiaritatea care dădeau corespondenței sale atâta viață.

Cică e Ziua Scriitorilor… Dar cred cu putere că ziua lor (adică a noastră) e în fiecare zi (sau noapte) când ne așezăm în fața foii albe. Sunteți un scriitor rarissim. (Eu îs un cititor profesionist și cotoros…) Forță și profunzime, delicatețe, Adevăr. E un amestec în proporții variabile (și cu alte ingrediente, desigur), ce renaște cuvântul cel care are puterea de a rezidi lumea. Când armonie, când zbucium purificator. Plus încă ceva esențial. Harul divin turnat din belșug, ceea ce dă unicitate scriiturii. Irepetabila scriitură, de la un text la altul. Ăsta nu e un exercițiu de admirație, ci un exercițiu de a spune adevărul. Cred în forța scrisului dv.

La capătul acestor mărturii așez un mesaj în fața căruia orice comentariu se cere rostit cu multă sfială. Aici, suferința este mărturisită direct, cu fragilitatea omenească și cu încrederea în Dumnezeu ținute împreună în aceeași inimă.

Rugați‑vă pentru mine! Trec printr‑o cumpănă uriașă. A recidivat cancerul. Mai agresiv. Fac un tratament foarte dur, vom vedea cum va reacționa trupul. Luni am făcut o operație la IRO Iași. Mă refac încet. Dar rugați‑vă. Nu mă sunați, vă rog. Mai mult aș plânge, și nu vreau asta. Voia Domnului, mila Domnului! Și rugăciunile Dv…

„Rugați‑vă pentru mine!” Aceste cuvinte rămân în inima celor care au cunoscut‑o ca o încredințare. După atâtea pagini dăruite altora, după atâtea întâlniri însuflețite prin prezența ei, Mihaela cerea sprijinul tainic al rugăciunii. Îl putem dărui și acum, cu recunoștință pentru viața ei și cu nădejde în mila Celui căruia I s‑a încredințat în ceasul încercării.

Doamne, odihnește în lumina feței Tale sufletul roabei Tale Mihaela și pe al tatălui ei, Ioan! Primește osteneala lor, iartă‑le greșelile și dăruiește‑le pacea Împărăției Tale. Iar nouă, celor care le păstrăm amintirea, dă‑ne inimă recunoscătoare și statornicie în rugăciune, ca numele lor să rămână prezente în dragostea cu care îi pomenim.