„Datoria mea este să duc povestea mai departe“

Voicu Popescu este dirijorul a trei coruri: Madrigal, Corul de Copii Radio şi Sound. Când maestrul Marin Constantin a părăsit lumea aceasta, la începutul lui 2011, o grea şi dulce povară a căzut pe umerii lui Voicu Popescu: rolul de dirijor al Madrigalului, cor de legendă din care a făcut parte şi domnia sa ani la rândul. Despre vremurile de demult şi situaţia actuală a muzicii corale din ţara noastră a avut amabilitatea să ne vorbească într-un scurt interviu. Considerăm publicarea acestor gânduri un omagiu pentru armonia pe care ne-o transmite Madrigalul, în general, şi pentru colindele frumoase pe care le cântă, în special. În această seară, Madrigalul va încânta auditoriul în Palatul Patriarhiei în cadrul concertului „Răsăritul cel de Sus“.

 

Pentru melomani, Madrigalul înseamnă mult, este poate cel mai iubit şi cunoscut cor românesc. Pentru dumneavoastră, domnule Voicu Popescu, ce înseamnă? 

 

Pentru mine este un loc în care amintirile se provoacă de la sine. Aici am deschis ochii ca muzician şi ca artist, aici mi-am construit tot ceea ce ştiu în materie de artă corală şi consider că rămânerea în acest perimetru a fost nu un lucru firesc, ci o consecinţă a unor fapte care s-au acumulat. Iar datoria mea de madrigalist care s-a desprins la un moment dat de ceea ce însemna activitatea propriu-zisă la Madrigal, dar care a beneficiat de toate acele elemente de construcţie corală pe care le-a întâlnit în lungile repetiţii cu maestrul Marin Constantin, a fost să duc povestea mai departe într-o altă formă. Am avut această ocazie în anii â90 şi o bună parte din anii 2000, când am devenit dirijor al Corului de Copii Radio şi, alături de doamna Eugenia Văcărescu, am făcut 40-50 de turnee internaţionale. Atunci a fost cea mai prolifică perioadă pentru cor, s-au înregistrat cele mai frumoase piese cântate de acei copii. Acesta a fost în mod cert rezultatul infuziei de profesionalism pe care am trăit-o alături de Marin Constantin şi arta sa interpretativă, încercând la rândul meu să am viziunea mea proprie, dar neuitând niciodată că rădăcinile acolo mi-au fost şi acolo îmi sunt în permanenţă.

 

Vă rugăm să ne povestiţi puţin despre începuturile colaborării dumneavoastră cu Madrigalul. 

 

Am fost membru al Corului Madrigal între 1973 şi 1980, apoi am plecat în televiziune, dar am rămas colaborator al corului până în 1989. Am devenit după aceea dirijor secund al Corului de Copii Radio. Am reluat colaborarea la Madrigal, dar de data aceasta n-a mai fost în calitate de cântăreţ, ci de maestru de cor, în perioada 1996-1997. Am asigurat astfel câteva concerte în vremea când maestrul Marin Constantin căuta pe cineva care putea să-l ajute… A trebuit să asigur o producţie a Madrigalului în cadrul Festivalului „George Enescu“, cu Misa în do minor de Mozart, după care, pentru 2011, urma un proiect în care să prezint Madrigalul împreună cu Corul de Copii Radio într-un program cu compoziţii dedicate acestor două formaţii, era proiectul iniţiat cu maestrul Marin Constantin. Însă la acel 1 ianuarie 2011, la ora 1:00, maestrul s-a desprins de noi şi a lăsat în urmă o grea şi dulce povară în acelaşi timp…

 

Cât de mult v-a marcat întâlnirea cu marele dirijor Marin Constantin?

 

Era un mare artist în sine, dar şi un om care avea o uriaşă forţă de comunicare, iar lucrul acesta nu putea să treacă pe lângă nimeni fără ca el să fie profund marcat. Era şi un dominator care ştia să-şi impună toate viziunile în aşa fel încât niciodată nu cobora standardele de calitate sub nivelul la care idealiza propriile concerte. Noi, madrigaliştii, eram obişnuiţi, chiar şi în acea vreme, când lucrurile nu mergeau bine din alte puncte de vedere, să trăim într-o altă lume, izolaţi de tot ce era în jur, noi trăiam înalt, măruntele probleme de ordin material sau de altă natură erau cu mult în afara spaţiului în care trăiam alături de Marin Constantin. Aveam o lume a noastră, pe care nu ne-o putea lua nimeni, indiferent câte dictaturi ar fi condus ţara… El ne-a creat un alt orizont şi acesta este un lucru pe care foarte puţini oameni din lumea asta ştiu să-l facă. 

 

Sunteţi dirijorul a trei formaţiuni corale: Corul Naţional de Cameră Madrigal, Corul de Copii Radio şi Grupul Coral Sound… Nu este greu?

 

Este greu, dar fiecare îmi oferă altceva. Corul Madrigal este expresia profesionalismului suprem, unde trebuie să te întrebuinţezi total ca artist, ca organizator, ca om care trebuie să răspundă şi de viaţa celorlalţi, la Corul de Copii Radio este o lume a entuziasmului şi a prospeţimii în faţa a tot ceea ce înseamnă muzică şi bucuria de a cânta, iar la Sound există entuziasmul acela al omului care ştie că nu are suficiente posibilităţi, dar îşi doreşte enorm să se consume interior ca să ofere celui de lângă el bucuria de a cânta. Membrii Corului Sound sunt din medii de nemuzicieni, nu sunt şcoliţi în domeniu, şi asta este marea bucurie, că după câteva încercări, ei reuşesc să transmită frumuseţea muzicii, cântă cu drag. 

 

Când mergeţi la biserică şi auziţi corul de acolo, ce spuneţi în sinea dumneavoastră? 

 

Din păcate, regimul meu de viaţă este foarte încărcat, cu turnee şi repetiţii, nu-mi permite să merg la biserică decât uneori. Un cor dintr-o biserică îl ascult în sine, nu mă gândesc că eu aş putea să fac ceva mai bine acolo, nu este menirea mea să judec nici interpretarea muzicii într-o biserică, nici ce face preotul acolo…

 

Este necesară credinţa membrilor unui cor laic atunci când interpretează piese de factură religioasă?

 

Credinţa asigură unisonul spiritual. Se simte când se cântă străin de starea piesei, când gândurile se duc în altă parte decât acolo unde trebuie şi atunci sunt destul de grele comunicarea şi lucrul cu oameni care nu se concentrează, care nu intră într-un flux emoţional şi ideatic, care să asigure o trăire la acelaşi nivel din partea tuturor membrilor corului. 

 

Mai are lumea de astăzi dorinţa de a asculta muzică de cor?

 

Îmi place să cred că da. Însă ceea ce se întâmplă în jurul nostru anihilează în general acest lucru. Vorbeam de curând cu copiii de la cor despre faptul că suntem ţara cu cele mai puţine evenimente corale, harta noastră este neagră atunci când e vorba de rapoarte de ţară care să arate care este standardul la acest capitol. Ştim că în Suedia 20% din populaţie cântă în cor, ştim că în Germania şi în Ungaria sunt zeci şi sute de evenimente care stimulează fenomenul acesta şi pe plan local şi internaţional. În ultima vreme, la noi au luat într-adevăr o amploare corurile religioase, dar în zona laică suntem din ce în ce mai descoperiţi şi nu avem cu ce să ne mândrim prea mult.

 

E societatea de vină, starea materială precară este un impediment în acest sens?

 

Nu. Sistemul de învăţământ care nu acordă nici cea mai mică importanţă orelor de muzică. Este blocat într-o curriculă la nivelul anilor '60, dar şi ca mentalitate stăm prost… Nu doar că suntem desprinşi de realitate, şi nu ştim ce se întâmplă în alte locuri, dar profesorii nu sunt iniţiaţi să poarte un dialog cu copiii astfel încât să le insufle dragostea de muzică, iar înstrăinarea aceasta creşte pe zi ce trece. Dovadă că cei mai mulţi copii şi tineri nu se îndreaptă spre muzica de cor. Există şi oameni minunaţi care sfinţesc locul făcând lucruri minunate, dar sunt prea puţini, iar floarea şi primăvara nu au semnul egalităţii între ele…