„De 20 de ani experimentăm şi mă tem că nu ne oprim aici“

Data: 29 Mai 2011

Arta românească din ultimii ani nu numai că nu a murit, ci îşi dezvoltă tot mai mult genurile. În eforturile lor, artiştii urmăresc sincronizarea cu Occidentul. Lucrurile evoluează rapid. Ar trebui încurajate mai mult proiectele multidisciplinare. Arta care a scos la suprafaţă urâţenia comunismului a fost mai mult de partea adevărului decât a estetismului facil sau a moralelor fariseice. Avem, de asemenea, şi o artă pe teme religioase de foarte bună calitate.

Domnule profesor, ce tendinţe cu totul noi sesizaţi în arta românească de astăzi? Ne sincronizăm benefic? Pe mine mă interesează ce se întâmplă în estetică şi artele vizuale. Nu cred că putem vorbi aici despre "tendinţe cu totul noi". Aş spune că în artă, la fel ca şi în alte domenii, înaintarea este recesivă, noutatea recuperează o parte a tradiţiei, dar impune şi acea diferenţă care le separă. Se vorbeşte mult despre "criza" sau despre "moartea artei". În acest registru, profeţiile apocaliptice par contrazise de realitate. Sunt evidente şi la noi eforturile de repliere sau de sincronizare cu ceea ce se întâmplă în Occident. Frontierele s-au deschis, inclusiv pentru artiştii autohtoni, iar decalajele de altădată s-au atenuat simţitor. Genurile sunt tot mai sofisticate şi diverse. O primenire a soluţiilor expresive este iarăşi evidentă, se mixează ori se alternează limbajele. Pe lângă vocabularul clasic, al picturii, sculpturii şi desenului, s-au instalat destul de viguros experienţe de felul fotografiei, cinematografiei, artei video, artei digitale. Se practică performances, happenings, se expun ready-made, instalaţii, colaje, grafitti. Atât suportul, cât şi mijloacele s-au multiplicat. Se face artă din orice. Dispozitivele video şi ordinatorul au devenit deja parte a arsenalului artistic. Ecranul şi monitorul multiplică posibilităţile de expunere în raport cu pânza clasică, iar mouse­ul web-designerului devine la fel de important ca şi penelul lui Tonitza. Ce se petrece în relaţia tradiţie-actualitate? Există schimbări semnificative la nivelul esteticii sau al mesajelor? Este foarte greu să te impui astăzi mizând doar pe lecţia tradiţiei. S-a ieşit de mult din zona de prioritate estetică a "frumosului" şi s-a intrat într-o alta, preocupată de atitudine şi mesaj. Sunt încurajate proiectele de artă "contextuală", artă conceptuală, artă discursivă, artă critică în care primează ideea, şi nu virtuţile estetic-decorative ale operei de artă. S-a vorbit deja despre "aservire" filosofică a artei, realitate care nu trebuie să ne înspăimânte. Se negociază încă un concept satisfăcător al "operei de artă", unul care să justifice euristica debordantă de astăzi. Scepticii ar putea spune că s-a depăşit măsura. În fapt se ia distanţă faţă de "măsurile" trecutului, mereu ajustabile. Artele au reabilitat limbajul cotidian, uneori prea contondent Ne aflăm încă în perioada recuperărilor de după comunism? Cum caracterizaţi această perioadă de recuperare, de la recuperarea unui univers lingvistic, cenzurat pe vremuri, până la lansarea memorialisticii? Este greu să te rupi radical de trecut, chiar dacă urmele lui par tot mai îndepărtate. Cred că recuperările vizează mai toate tipurile de discurs. Literatura, teatrul, cinematografia au reabilitat limbajul cotidian, uneori prea frust şi contondent. Scriitorii, scenariştii şi regizorii au folosit vulgaritatea de limbaj, ostentaţia cu orice preţ, ca reţete de succes. Mi se pare că publicul nu mai este ispitit de "realismul" lingvistic supralicitat, lipsit de filtrul decenţei. Televiziunea însă a devenit un fel de "educator" al naţiunii, impune mode şi modele care contrastează radical cu cele evocate în cărţile de şcoală. Inclusiv modele de vulgaritate. Este motivul pentru care discursul pedagogic, profesoral, pare necredibil în ochii tinerilor. Cum să-l convingi pe un tânăr să ia calea bibliotecii dacă tocmai cei învestiţi să conducă ţara le spun că succesul nu este legat de învăţătură? Important ar fi să te "descurci", aşa cum au făcut-o ei. Să ne mirăm că modelele de carieră ale acestora sunt împrumutate din experienţa unor "personaje" de carton, superficiale, care etalează doar atuurile mondenităţii şi averii? Cum vedeţi restaurate valori deteriorate sau complet eliminate fie de comunism, fie de haosul de după comunism? Nu ştiu cât de adânc pătrund în conştiinţe mesajele concepute în direcţia restaurării valorice. "Memorialul durerii" de la TVR, de pildă, arhivează evenimente, figuri aparte, documente ale istoriei recente pe care tinerii nu le înţeleg. Până şi ideea "rezistenţei" sau ostilităţii faţă de un regim represiv pare lipsită de motivaţie. Celor care nu au împlinit încă 25 de ani, comunismul nu le spune mare lucru. Eventual se gândesc la faptul că părinţii lor au fost comunişti şi de aceea sunt atât de neînţelegători şi anacronici. Un impact sporit mi se pare că are cinematografia. Aici au apărut mulţi regizori tineri care au dovedit că filmele cu bugete fabuloase şi cu mii de figuranţi nu sunt garanţia succesului. Occidentul a fost sedus mai curând de simplitatea, dar şi de tragismul unei poveşti crude, însă credibile, transpuse în manieră minimalistă. "Patru luni, trei săptămâni şi două zile", filmul ieşeanului Cristian Mungiu, este un bun exemplu. Memorialistica - literară sau istorică - este pe cale de a se scrie. Nu totdeauna reuşeşte să limpezească lucrurile, mai ales că selecţia amintirilor este subiectivă şi părtinitoare. De multe ori, pare o ocazie postumă de a plăti poliţe supravieţuitorilor. Mă gândesc aici la "Viaţa unui om singur", cartea lui Adrian Marino, din care înţelegi că inocenţa şi meritele nu se împart cu ceilalţi. Politicile culturale au nevoie de susţinerea statului Cum vedeţi că ar putea fi promovată o cultură naţională? Prin programe coordonate de stat sau de societăţile şi fundaţiile culturale din aşa-zisa societate civilă? Sau nu mai este la modă cultura naţională? Sintagma "cultură naţională" nu ţine de vreo modă anume. Ea se configurează în timp, dar acoperă o realitate mereu schimbătoare. Datele de astăzi nu mai sunt aceleaşi ca acum două-trei decenii. Problemele reprezentării şi promovării au fost asumate prioritar de către stat. Din păcate, efectele nu sunt totdeauna vizibile. Abia de câţiva ani se discută despre valori, însă invocându-se criterii contestabile, precum cel la notorietăţii locale. Asta face, bunăoară, ca o cântăreaţă promovată de televiziunile autohtone să pară mai valoroasă decât Angela Gheorghiu, iar actori de revistă să-i surclaseze în topurile conjuncturale pe Rebengiuc, Iordache sau Dinică. În raport cu străinătatea, contează enorm cine şi cum ne reprezintă. Cultura naţională trebuie afirmată discret, nu cu ostentaţie. Constat un dinamism real şi eficient al centrelor culturale româneşti din mai multe ţări - Statele Unite, Franţa, Spania, Israel, Repubica Moldova. Aceasta înseamnă că politicile culturale de impact au nevoie de susţinerea logistică şi financiară a statului. Sigur, se pot implica şi asociaţiile sau fundaţiile private, dar, după ştiinţa mea, prea puţine reuşesc să atragă atenţia. Şi nu din vina lor, ci pentru că dispun de resurse insuficiente. În Franţa, la Nancy, activează de ani buni o societate culturală condusă de un bun prieten, Vasile Măruţă, profesor de literatură comparată, asociaţie care are drept scop promovarea culturii naţionale în regiunea respectivă. I-am admirat în multe rânduri disponibilitatea dusă până la sacrificiu. Am participat la unul din proiectele derulate acolo. Datorită demersurilor sale, au putut vorbi francezilor despre România un istoric, un filolog, un sociolog, un filosof şi un teolog (preotul Vasile Iorgulescu de la Strasbourg). Zilele trecute însă era solicitat să ofere sprijin unui marinar român reţinut de autorităţile franceze pentru distrugeri importante la sistemul autohton de navigaţie. Şi aici revine problema reprezentativităţii, însă într-o grilă a valorilor compromise. Societatea civilă nu ar trebui minimalizată şi nici desconsiderată. Uneori este mai eficientă decât statul, putând semnala şi corija excesele de orice fel. Îmi amintesc de anii ulteriori Revoluţiei, când în America erau dislocate pseudo-gospodine (probabil funcţionare travestite de prin ministere) şi voinici în izmene (poate bodyguarzii lor) pentru a promova România. La poalele zgârie-norilor newyorkezi se torcea din furcă, se ţeseau cergi cu motive populare, se cânta din frunză, se fredonau doine şi balade strămoşeşti, se învârteau sarmale, se frigeau mici pentru americanii aflaţi întâmplător în zonă. Era în fapt o formă trucată de turism, nejustificat plătită cu banii statului. Presa de la noi a sesizat ridicolul situaţiei. Nu la exhibiţii caricaturale se reduce cultura naţională. Mai bine investeşti cu folos în traducerea unei cărţi, în montarea unui spectacol de teatru sau în organizarea unei expoziţii. În privinţa traducerilor din literatura patristică şi scolastică, ar trebui încurajate proiectele multidisciplinare Ce sesizaţi în domeniul traducerilor, domeniu bine întreţinut la noi în ultimii 20 de ani? Depinde despre ce fel de traduceri vorbim. Cărţile "fundamentale" se traduc mai greu decât cele de consum imediat. Lucrurile însă evoluează rapid şi, pe alocuri, încurajator. Altădată mergeam la Paris pentru a procura cărţi noi, constatând ulterior, în scurt timp, că ele apăreau traduse şi de editurile noastre. Cărţile de filosofie sau cele de artă nu vor fi vreodată suficiente. În privinţa traducerilor din literatura patristică şi scolastică, ar trebui încurajate proiectele multidisciplinare, de felul celor întreprinse acum pentru traducerea operelor Sfântului Toma. O mobilizare suplimentară a facultăţilor de profil teologic ar fi îmbucurătoare. De ce nu şi a mănăstirilor? În alte vremuri, acestea aveau o relaţie mult mai intimă cu scrierea, copierea sau traducerea cărţilor. Pentru călugăr, odihna minţii nu ar trebui să fie o virtute, iar canoanele pot fi orientate cu folos şi în direcţie livrescă. Cred că sensul traducerilor ar trebui oarecum schimbat, astfel încât să insistăm pe translarea cărţilor româneşti valoroase şi în alte limbi. Ascendentul unor limbi de circulaţie este azi incontestabil. În general, occidentalul obişnuit nu-şi iese din martcă. Mi-e greu să sper că francezii vor învăţa prea curând româneşte. Dar dacă le ştim limba, de ce să nu traducem noi? La nivel instituţional, observaţi că sunt promovate programe de editare a unor cărţi necesare în educaţie, cum ar fi dicţionarele, enciclopediile, sintezele? Proiectele de anvergură în aceste registre ar trebui asumate în formule de grup sau colective. Cum cercetarea este la noi departe de a fi încurajată apar prea puţine oferte care să concureze serios producţiile occidentale. Dicţionarele şi enciclopediile clasice sunt concurate astăzi de Wikipedia şi de celelalte oferte on-line, mult mai uşor de accesat. Doar editurile mari îşi pot permite să rişte investiţii în aceste direcţii. Proliferează dicţionarele bilingve, ghidurile de învăţare a limbilor străine sau de popularizare a unor domenii de larg interes - ceea ce nu este rău. Poliromul s-a lansat în mod lăudabil şi în direcţia sintezelor de specialitate, în timp ce Humanitasul pare a avea o politică editorială ceva mai precaută şi restrictivă. Există riscul moralismului de suprafaţă În literatura tinerilor, dar şi în cinematografie, se observă o predilecţie pentru stiluri ce ţin de neorealism, naturalism. În asemenea "producţii" apare mai ales chipul lumii de "subterană", artă prin care ne facem cunoscută viaţa de la noi. Se poate spune că am avut succes, căci filmele au luat mari premii, iar Herta Müller a primit Premiul Nobel. Totuşi, se impune această viziune sumbră şi dinspre artă, despre lumea românească? Ce este bine şi ce este rău? Lumea din "subterană" nu este o altă lume, diferită de cea în care trăim. A ne face că nu o vedem sau că nu există ar fi semn de îngustime şi opacitate. Literatura rusă, bunăoară, prin Dostoievski, Cehov, Gogol, a adus-o la suprafaţă. Zola, Balzac, Maupassant au făcut acelaşi lucru la francezi, Dickens la englezi. Avem şi noi romane "nocturne", care descriu lumile de la periferie: "Craii de Curtea-Veche" a lui Mateiu Caragiale, "Groapa" lui Eugen Barbu. Întâlnim "lumi subterane" ale prezentului în chiar satele sau oraşele noastre, de aceea este şi firesc să ţinem cont de ele. Trăiesc oameni şi în centrul Bucureştiului, dar şi în Ferentari. Scrupulele de factură estetică n-ar trebui să ne îndemne la a neglija soarta celor din urmă. Filmele şi romanele de după â90 au pus în scenă unele naraţiuni cu trimitere la cotidian, parcă "rupte din realitate". Nu ştiu dacă idilizările artificiale ar ajuta cu ceva. Un artist sau un scriitor care evocă urâtul este mai puţin profund decât altul care se extaziază în faţa unui vas cu flori? În privinţa binelui şi răului, există riscul moralismului de suprafaţă. Nu desfiinţăm spitalele pentru că în interiorul lor e multă suferinţă, ci ne străduim să vindecăm bolnavii. Şi în artă ne pândeşte riscul banalităţii, dat de prejudecata care spune că frumosul este unica referinţă estetică. Artistul care imită cu fidelitate un peisaj, fie şi superb, este neinteresant dacă nu adaugă ceva de la el. Toate kitsch-urile sunt frumoase, poleite, atrăgătoare, dar superficiale şi nerelevante axiologic. Filmele şi romanele care au descris urâţenia comunismului şi-au meritat recompensa, pentru că au fost de partea adevărului şi nu a estetismului facil sau a moralelor fariseice. În Rusia, de exemplu, au apărut multe filme pe teme religioase, filme de mare popularitate. La noi, există câteva aspecte tragice, legate de perioada comunistă, cum ar fi dărâmarea multor biserici şi mănăstiri. De ce nu apar opere de artă pe teme religioase şi la noi sau despre istoria Bisericii noastre? Problema este foarte serioasă. Filmele lui Andrei Tarkovsky ("Nostalghia", "Călăuza", "Rubliov") sunt şi filosofice, şi religioase. "A unsprezecea poruncă", ecranizarea lui Mircea Daneliuc după un scenariu scris împreună cu Paul Goma, este conceput după o reţetă asemănătoare. În condiţiile exceselor imperative, "a nu porunci" devine o a "unsprezecea poruncă", vrednică de ascultat. Pentru filme noi, avem nevoie de scenarii credibile. Ar fi nemaipomenit să facem unul care să evoce rezistenţa Bisericii sau a oamenilor ei - în vremurile de tristă amintire - la demolarea propriilor aşezăminte. Mă tem însă că o astfel de producţie ar fi obligată să construiască personaje fictive, căci nu ştiu pe cineva care să fi protestat cu o fermitate vrednică de pomenit. În plus, să nu uităm de celelalte biserici. Rezistenţa anticomunistă nu s-a distribuit uniform, în sensul că puşcăriile au fost mai generoase cu unii credincioşi decât cu alţii. Mi-ar plăcea să văd un film despre preoţii arestaţi şi torturaţi după 1948. De pildă, despre martiriul Monseniorului Ghyka, supranumit "prinţul săracilor", mort în temniţa de la Sighet. Cum vedeţi relansat la noi genul de poezie religioasă sau o artă picturală pe teme religioase? După 1989, în primii ani, foarte mulţi poeţi au scris volume de poezie religioasă. Cât priveşte arta religioasă, cred că este destul de bine reprezentată la noi. Cine nu pleacă impresionat de pictura exterioară a bisericilor bucovinene? Meşterii zugravi de la Voroneţ stăpâneau tehnicile de lucru la fel de bine ca şi pictorii italieni din aceeaşi vreme, doar că au preferat anonimatul. Biserici şi icoane se pictează şi astăzi, însă nu toţi preoţii au cultură estetică pentru a deosebi valoarea artistică de opusul ei. "Becalii" tranziţiei autohtone sunt urcaţi pe pereţii lăcaşurilor de cult, în locuri care altădată inspirau gravitate şi respect. Există lucrări pe teme religioase de foarte bună calitate. Mă gândesc acum la un Marin Gherasim. Apariţia specializărilor de "artă sacră" în unele facultăţi de teologie este salutară, cu condiţia să existe şi o bună ancorare estetică. Nu pictezi oriunde şi oricum. Am fost într-o şcoală din Iaşi unde pereţii cancelariei erau decoraţi cu scene religioase. A-ţi bea cafeaua la picioarele Fecioarei Maria nu este tocmai potrivit. Găsim icoane şi în vitrinele aprozarelor. Astfel de practici ar trebui temperate, întrucât tot ceea ce este excesiv stârneşte ostilitate şi dezinteres. Transformarea icoanei în produs de serie, artizanal, banalizarea ei poate avea efecte vicioase. Credinţa nu creşte proporţional cu numărul icoanelor agăţate de pereţi. Poezia religioasă, la rândul ei, se sustrage regulilor imperative. Poate că poeţii nu mai resimt nevoia raportării în scris la Dumnezeu, preferând discreţia sau tăcerea. Inspiraţie şi în Biserică, dar şi în bibliotecă Scriitorul român, aflat acum în plină vigoare a talentului său, în general, are şi o bună cultură religioasă? Nu neapărat. Fac deosebire între cultura religioasă şi cea teologică. Prima este mai la îndemână. Înseamnă să cunoşti datele elementare ale propriei religiozităţi: rugăciuni, ritualuri, sărbători. Cultura de factură teologică este mai pretenţioasă, presupune studiu şi reflecţie aprofundată. Nu este obligatoriu să angajezi astfel de competenţe pentru a scrie, dar nu-i mai puţin adevărat că aportul lor poate fi decisiv. Însă aici este o problemă de opţiune. Cazul Blaga mi se pare emblematic. Avea o religiozitate profundă, dar netrâmbiţată. Nu poţi înţelege nici poezia, nici filosofia şi nici dramaturgia lui Blaga fără a-i admite religiozitatea profundă şi discretă. Un alt exemplu ar fi cel al lui Nicolae Steinhardt, care a căutat inspiraţie şi în Biserică, dar şi în biblioteca sa de la Rohia. Cum vedeţi relaţia artistului de astăzi cu Biserica, aşa cum a fost ea exprimată public în presă sau în operele lui? Ambiguă. Nu există un artist generic. La noi lucrurile sunt puţin diferite. Avem artişti laici, formaţi în şcolile de profil, licee şi universităţi, dar avem şi artistul religios, înscris pe traseele de pregătire confesionale. Şansele lor de evoluţie sunt inegale, date fiind diferenţele în privinţa genurilor exersate şi a libertăţilor îngăduite. Iconarul este dependent de herminii, de aceea libertatea inventivă este oarecum atenuată. Laicii, în schimb, pot sfida cu dezinvoltură tot ceea ce este sobru şi grav. Bună parte a culturii vizuale tradiţionale se baza pe o bună complicitate cu Biserica. Artiştii valoroşi erau solicitaţi să facă lucrări de anvergură. Aşa a ajuns Giotto să picteze Capela Scrovegni din Pisa, iar Michelangelo, inegalabila Capelă Sixtină. Legăturile sunt astăzi tot mai fragile. Plăcerea ostentaţiei face ca distanţa artistului laic faţă de Biserică să fie greu de măsurat. Cazul lui Andres Serrano este notoriu. Lucrarea "Piss Crist" a scandalizat prin violenţa şi radicalitatea desacralizării. Expusă de curând într-o galerie din Avignon, aceasta a fost vandalizată de publicul revoltat. Petru Bejan, carte de vizită A susţinut doctoratul în filosofie cu o teză despre "Motive semiotice în patristică şi scolastică". A publicat, între altele, "Istoria semnului în patristică şi scolastică" (1999), "Critica filosofiei pure" (2000), "Hermeneutica prejudecăţilor" (2004). Este editorul revistei "Hermeneia. Journal of Hermeneutics, Art Theory and Criticism". Domenii de interes: hermeneutică, semiotică, estetica, filosofia şi critica artei. Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime