De aproapele atârnă poruncile lui Hristos

Pentru Părinții pustiei, credința în Dumnezeu și în viața veșnică este întrupată. Nu reprezintă un set abstract de principii și de practici, ci pentru ei credința este modul lor de viață, singurul acceptabil. Părinții capadocieni spun că persoana se definește prin relație. În însăși inima persoanei umane stă relația cu ceilalți oameni și cu Dumnezeu. În singurătate, în izolare, rupt de toți, fără posibilitatea de comunicare de orice tip se pierde chiar calitatea de om (Primo Levi se întreba dacă cei închiși în lagărele de exterminare naziste, prin care el însuși trecuse, mai erau oameni - însin­gurați, bătuți, umiliți). Și când spun toate acestea devine tot mai ușor de simțit tensiunea paradoxului care se amplifică. Persoana este relație și, cu toate acestea, Părinții pustiei au fugit de oameni, s-au îndepărtat, s-au claustrat. Au devenit ei mai puțin oameni prin fuga lor de lume sau, dimpotrivă, umanitatea lor s-a desăvârșit?

Avva Ioan cel Pitic zicea că „nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș”. Și tot bătrânul a explicat cuvântul său: „Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Așadar, relația cu aproapele este începutul vieții duhovnicești. Nu putem vorbi despre o viață spirituală centrată pe sine și pe performanța privind numărul de rugăciuni zise, în indiferență față de ceilalți. Bunătatea, atenția, grija față de celălalt sunt temelia, pe care se clădește viața duhovnicească. Sensibilitatea față de aproapele menține inima deschisă pentru Dumnezeu și impulsionează rugăciunea. Ba mai mult, atenția față de celălalt rămâne mereu criteriul de judecată al nevoinței autentice (și în cele din urmă, legea după care se va face Judecata finală). Dacă rugăciunea nu produce deschidere față de fratele tău și inima rămâne împietrită, înseamnă că temelia pe care s-a clădit rugăciunea nu este bună. Dacă temelia este bună, atunci cu cât zidești mai mult pe ea, cu atât devine mai trainică. Cu alte cuvinte, rugăciunea și nevoința vor amplifica dragostea față de aproapele. Marii Părinți duhovnicești sunt cei care ajung să poarte în inima lor întreaga lume, pentru care se roagă neîncetat cu durere. Dacă, dimpotrivă, pe temelia sensibi­lității față de aproapele nu se clădește nimic, nu se cultivă rugăciunea și dragostea de Dumnezeu, atunci această sensibilitate se erodează în timp și se schimonosește. Filantropia fără rugăciune este ca o casă neterminată, fără acoperiș, măcinată de ploi și spulberată de vânturi.

Părinții pustiei se retrag din lume, fără să fugă de relații. Mai mult, cred că am putea spune că în fuga lor de lume se poate citi și refuzul relațiilor superficiale și al grabei ignorante. Departe de aglomerație, de zgomot, relațiile se intensifică și odată cu ele umanitatea se amplifică și se adân­cește. În felul acesta asceții devin depozitarii unei experiențe care aruncă o lumină cu totul nouă asupra calității umane. Iar pentru a repeta, într-o măsură cât de mică, ceea ce au trăit și au înțeles ei, trebuie să începem cu ceva foarte la îndemână: dragostea și atenția pentru cei din imediata noastră apropiere împreună cu rugăciunea.