De ce facem ceea ce facem?

În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci, când vrem să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind întotdeauna spre El, pentru El să lucrăm; dacă vom face altfel, vom răbda şi osteneala şi vom pierde şi răsplata. 

 

Atunci când ne îngrijorăm de dezaprobarea celorlalţi şi suntem mulţumiţi când ne aprobă, când lucrăm pentru cuvintele de laudă care ni se par nouă că ne aduc „bucurie“, când suntem preocupaţi excesiv de modul în care arătăm şi ne înfrumuseţăm, ne împodobim, ne încălcăm demnitatea şi principiile numai pentru „a fi în rând cu lumea“, când opiniile semenilor ne controlează, când credem uneori că întreaga noastră fiinţă, în adânc, este o mare comoară şi aşteptăm ca ceilalţi s-o vadă, s-o recunoască şi s-o descopere, când ne dorim să ocupăm poziţii înalte şi să fim în centrul atenţiei, slava deşartă e vie în inima noastră. Mare lucru este însă a scutura din suflet lauda oamenilor. 

 

Când ne încredem în mod exagerat în propriile calităţi intelectuale: inteligenţă, memorie, creativitate, studiile superioare pe care le avem, limbile străine pe care le ştim, talentul de a scrie, picta, vorbi, desena, sculpta etc., care nu sunt altceva decât daruri de la Dumnezeu, şi când ambiţiile în domeniul politic, financiar, cultural, intelectual ne ocupă tot timpul, slava deşartă alimentează toate acestea.

Potrivit Sfântului Ioan Scărarul, această patimă este o formă deosebit de subtilă şi periculoasă a viciilor umane, deoarece stă foarte uşor lângă virtuţi pe care le poate perverti ori distruge aproape fără excepţie. „De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea“, scrie Sfântul Ioan în Filocalia. 

 

Slava deşartă este lepădarea simplităţii şi vieţuirea prefăcută. Ştim că celor mândri Domnul le stă împotrivă şi El a risipit oasele celor ce plac oamenilor. 

 

Ne simţim îndemnaţi să fim pe placul mai-marilor?

 

Să luăm bine aminte la noi înşine pentru a observa dacă nu cumva ne fură şi pe noi acest duh al slavei deşarte. Ne simţim uneori îndemnaţi a căuta să fim în mod deosebit pe placul celor mai mari (din Biserică sau din societate)? Încercăm să intrăm sub pielea celor care au stăpânirea, pentru a câştiga beneficii sau aprecieri? În aceste situaţii ne putem minţi atât conştiinţa, cât şi pe ceilalţi, că suntem, de fapt, exemplari în ceea ce priveşte ascultarea şi cinstirea celor mai mari. 

 

Pentru o clarificare a problemei vă propun un mic test de cercetare lăuntrică. Să răspundem cu sinceritate la întrebările de mai jos: 

 

Mă comport în alt fel în momentele în care sunt singur(ă) şi ştiu că nu mă vede nimeni?

Spun tuturor despre nevoinţele mele duhovniceşti?

 

Mi se întâmplă să mă tot gândesc la ceea ce au zis alţii despre mine sau la ceea ce le-am zis eu lor? 

 

În activitatea mea, indiferent de domeniu, mă descurajez şi renunţ atunci când nimeni nu remarcă contribuţia mea sau/şi nu primesc aprecieri (laude), pe care am impresia că le merit?

 

Încep să mă apăr atunci când sunt criticat(ă)?

 

Vorbesc şi mă comport de parcă aş fi experimentat adevăruri duhovniceşti despre care doar am citit?

 

Am tendinţa de a-mi ascunde  greşelile şi păcatele mele de ceilalţi, chiar cu preţul de a minţi? 

 

Dacă am răspuns „da“ la oricare dintre aceşte întrebări, slava deşartă este activă în sufletul nostru. Să nu deznădăjduim, ci să învăţăm să fim smeriţi. 

Problema principală este, de fapt, atitudinea noastră. De ce facem ceea ce facem? În toate cele ce le lucrăm, Dumnezeu caută scopul: de lucrăm pentru El sau pentru altceva. Deci, când vrem să facem un bine, nu plăcerea oamenilor, ci pe Dumnezeu să-L avem ca scop, ca privind întotdeauna spre El, pentru El să lucrăm; dacă vom face altfel, vom răbda şi osteneala şi vom pierde şi răsplata. 

 

De mare folos în dezrădăcinarea acestei patimi e smerita cugetare, care e începutul smereniei. Aceasta nu e o virtute a firii sau expresia neputinţei, ci e izvorul smereniei, e harul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărţi, nici de la îngeri, ci „de la Mine vă învăţaţi că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“, ne spune Hristos.

 

Omul cu adevărat smerit fuge de laude şi primeşte cu bucurie să fie învinuit de ceilalţi. Este fericit să-i vadă pe semenii săi mai presus decât el. Omul mândru însă se teme să fie învinuit. Aşadar, smerenia oferă celor care o practică realism, discernământ şi luciditate.

 

Ne putem îndemna pe noi înşine astfel: începând din acest moment voi avea grijă să nu mai atrag atenţia celorlalţi asupră-mi, voi înceta să vorbesc despre mine însumi/însămi mai mult decât e necesar, îmi voi ascunde şi puţinele mele nevoinţe, nu voi mai dori să ştiu ce spun ceilalţi despre mine, nu îmi voi mai aminti aprecierea drăguţă pe care mi-a făcut-o cineva, nu mă voi necăji, nici nu mă voi preocupa de faptul că cineva mă critică referitor la ceea ce am spus sau am făcut. Aceste eforturi, ca paşii unui copil, mă vor ajuta să pun începutul cel bun. Şi toate acestea, cu înţeleapta sfătuire a duhovnicului şi cu puterea rugăciunii: „Dumnezeul meu, cred întru Tine şi mă rog Ţie, întăreşte-mi credinţa! Te iubesc, sporeşte-mi dragostea! Mă pocăiesc, fă-mi căinţa să prisosească! (…) Doamne, insuflă-mi grija să am întotdeauna conştiinţa dreaptă, înfăţişare cuviincioasă, vorbire folositoare şi purtare în bună rânduială. (...) Ajută-mă să cunosc cât de mici sunt bunătăţile pământeşti şi cât de mari sunt cele cereşti, cât de scurt este timpul acestei vieţi şi cât de nemărginită este veşnicia. Amin!“