Postul Naşterii Domnului, timp sfânt al pocăinţei şi al faptelor bune

Creştinii ortodocşi păşesc astăzi pe calea binecuvântată a Postului Naşterii Domnului. Acest post reprezintă, pe de o parte, un semn al dragostei noastre pentru Dumnezeu şi al grijii pentru suflet, iar pe de altă parte abandonarea faptelor care intră în contradicţie cu principiile evanghelice. Postul Crăciunului (ca de altfel toate posturile rânduite de Biserică) nu este un banal regim alimentar în vederea slăbirii sau a menţinerii siluetei. În concepţia Părinţilor Bisericii, întotdeauna postul trebuie unit cu pocăinţa, cu rugăciunea şi cu faptele bune, pentru fortificarea sufletului şi refacerea legăturii cu Dumnezeu. Observăm că zburdările trupului se diminuează în vremea postirii şi că gândul omului se îndreaptă mai mult spre rugăciune şi implicit spre divinitate. Un vechi proverb latin spune: plenus venter non studet libenter. Aplicat postului, putem spune că cine este îmbuibat de bucate sau prea sătul de bucate devine incapabil să se mai roage.

Postul nu este o invenţie a creştinismului. Mai toate marile religii ale lumii deţin practica postului ca disciplină autoimpusă din varii motive: fie pentru ispăşirea unor păcate, fie pentru supunerea trupului şi întărirea sufletului, fie pentru refacerea legăturii cu Dumnezeu. Din Sfânta Scriptură aflăm că unii oameni au postit mult pentru a se pregăti în vederea primirii poruncilor dumnezeieşti, ca de pildă Moise şi Ilie (Ieşire 34, 28; III Regi 19, 3-8). După dărâmarea templului din Ierusalim, evreii au început să postească mai profund şi mai frecvent, în semn de mare tristeţe şi de reculegere spirituală. Ştim că iertarea păcatelor poporului se realiza prin lucrarea arhiereului, care intra o dată pe an în Sfânta Sfintelor „şi nu fără de sânge, pe care îl aduce pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului” (Evrei 9, 7). Desigur, aceasta anunţa, de fapt, lucrarea mântuitoare desăvârşită a lui Hristos, Arhiereul nostru cel ceresc, Mijlo­citorul unui nou testament mai bun decât cel vechi (Evrei 8, 6).

Întrucât, după distrugerea templului nu s-au mai putut aduce sacrificiile de ispăşire prevăzute în legea mozaică, postul unit cu pocăinţa vor căpăta o importanţă majoră pentru israeliţi. Ziua de Kippur, o zi în care se postea negru, prefigura pocăinţa întregului Israel. Sugestivă în acest sens este rugăciunea solemnă pe care rabinul o rosteşte în ziua de Yom Kippur, din care reies atât rigoarea postului, cât şi dorinţa primirii iertării, aşa cum se întâmpla atunci când se jertfea pe altarul Sfintei Sfintelor: „Stăpâne al universului! S-a revelat în faţa Ta că, atunci când exista templul, cine păcătuia aducea o ofrandă animală de la care se jertfeau grăsimea şi sângele. Deşi numai grăsimea şi sângele au fost oferite din acea jertfă pe altar, în acest fel nelegiuirea lui a fost ispăşită. Acum însă, eu am respectat postul, care a făcut să scadă grăsimea şi sângele meu. Binevoieşte dar ca grăsimea şi sângele meu să fie socotite ca şi cum le-aş fi jertfit pe altarul Tău şi astfel să găsesc bunăvoinţă înaintea ochilor Tăi” (Talmudul, Berakhot 17a, apud, Petre Semen, „Valoarea spirituală a postului după Biblie”, în: ST, Anul IV, nr. 1, ianuarie-martie, Bucureşti, 2008). Din aceste cuvinte putem înţelege că postul nu trebuie să fie o formalitate, ci o angajare statornică a persoanei întregi, trup şi suflet, care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu ca jertfă pentru păcatele săvârşite.

Prorocul Isaia ne arată care este postul agreat de Dumnezeu. „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? - zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58, 6-7). Trebuie, deci, ca postului nostru trupesc să-i adăugăm postul duhovnicesc, ca să atragem marea milostivire a lui Dumnezeu şi tămăduirea grabnică.

Totodată, în Predica de pe Munte, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre adevăratul post, care trebuie practicat în taină, cu discreţie, în contrast cu postul făţarnicilor cărora le plăcea să arate lumii că postesc. De aici învăţăm că noi, creştinii, nu trebuie să facem din post un act de publicitate, pentru a fi apreciaţi şi lăudaţi de semeni. Postul să-l dedicăm exclusiv lui Dumnezeu, căci doar aşa avem posibilitate dobândirii harului dumnezeiesc. Tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18).

Însă, în creştinism, motivaţia reală şi înălţătoare a postului, pe care nu o mai găsim în nici o altă religie a lumii, este dorul Mirelui-Hristos, adică postim de dorul lui Hristos, de aceea şi timpul postului semnifică o perioadă de aşteptare permanentă şi de pregătire pentru întâlnirea cu Hristos. Postul creştin este în esenţă un semn al aşteptării eshatologice.

Postul Crăciunului în care am intrat este mai puţin aspru din punct de vedere alimentar decât Postul Mare, deoarece în toată perioada aceasta Tipicul sau rânduielile bisericeşti prevăd dezlegări la peşte. Biserica recomandă postul fiilor ei pentru că acesta este o poruncă dumnezeiască, aşa cum observăm din textul biblic de la Facerea capitolul 2, versetele 16 şi 17. Postul este descris ca fiind cea mai bună expresie a idealului ascetic al Ortodoxiei şi, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, are aceeaşi vârstă ca omenirea, fiindcă el a fost instituit în paradis. Urmând linia canoanelor, Biserica Ortodoxă promovează postul în vederea mântuirii credincioşilor. Să ne străduim aşadar să postim postul bineplăcut Domnului, împletindu-l cu rugăciunea, cu milostenia şi cu iubirea faţă de aproapele, concretizată în sprijinul acordat persoanelor vârstnice, copiilor orfani şi bolnavilor. Pentru că în toţi aceştia stă ascuns tainic Hristos, Care ne va spune în ziua Judecăţii: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Matei 25, 34-36).