De ce rugăciunile nu sunt mereu imediat ascultate?

Cine ți-ar garanta că împlinindu-ți cererea, cândva exprimată în fața Domnului, tu ai deveni mai bun? Firește, nu excludem posibilitatea aceasta, ba dimpotrivă, dar pare-se că zona de așteptare, între cerere și împlinire, este mai importantă decât obiectul cerut. Este vorba, probabil, și de o ­întârziere strategică, inten­ționată a mirelui în miezul nopții, pentru a dezaproba o așteptare mecanică și nepăsătoare, supusă unei cronologii, de așteptarea cu răbdare, ca virtute. Așteptarea cuvenită, între cerere și împlinire, cu fidelitate și sfială, depășește intențiile ascunse ale nerăbdătorului care trăiește în viitorul ­imediat, dependent de obiectivele și cererile „declarate”. În fond, răbdătorul își asumă cu seninătate chiar și neîmplinirea cererii, întrucât Dumnezeu știe mai bine nevoile reale ale lui.

Că tu ceri bunăstare sau o viață de familie ordonată, exprimate în rugăciune, arată o apar­tenență la fenomenul originar al vieții, căci „arhitectura vieții cere și o cupolă”, precizează Ernest Bernea. Și adesea se întâmplă ca Dumnezeu să fie un „mijloc de camuflare”, pentru mulți, în realizarea unei cereri, a unui ideal asemeni cămătăresei dostoievskiene, care face din icoană un obiect ornamental, numai bun de pitit bani, între­ținând astfel iluzia unei femei credincioase. Dar bunurile, fie dăruite de Domnul, fie achizi­ționate de pe piața de capital nu sunt binele, ci condiții de realizare ale binelui. Proprie­tățile, averea sunt un bine instrumental în realizarea binelui, dar pot fi și un rău instrumental, atunci când fie hambarele înălțate anulează ospitalitatea, fie când darurile primite nu te mobilizează să-L cu­noști pe Dăruitor, la invitația Sa. Dar să nu anticipăm! În schimb, așteptarea reprezintă și faptul că rugăciunea și credința nu au caracter magic. Și, la urma-urmei, ce-ar gândi creștinul care instant și-ar vedea cererea împlinită? Ar cădea în brațele mândriei! În auto­suficiență. Deci, așteptarea, într-un fel, smerește. Începi să te acomodezi și să te resemnezi cu eventuala neîmplinire a cererii, să te evaluezi și să regândești totul în raport cu Dumnezeu. Și bucuria împlinirii trebuie primită cu o anume smerenie. Deci, aștep­tarea cu răbdare pregătește ivirea bucuriei. Și deodată, iată, terenul cerut, boii doriți și soția promisă. Să vezi și să nu crezi! Iată dorința împlinită. Dar de cine? De Dumnezeu. De Bunul Dăruitor. Și odată cu darul făcut, iată și invitația pentru cină. El nu ți-a dat doar ceea ce ai dorit sau cerut, ci oferă și pe deasupra posibilitatea întâlnirii într-o solemnă cină pentru care S-a pregătit discret și elegant. Iar invi­tația trebuie onorată. ­Dă­ruitorul vrea să Îl cunoști. ­Bucuria egoistă nu trebuie încurajată doar pentru că tot ceea ce ai primit îți aparține. Plus că relația cu Dăruitorul este net superioară față de relația cu darurile. Mai mult, nu-ți poți fabrica fericirea departe de Dăruitor. Darul în sine păstrează și îndeamnă la o relație cu Cel ce l-a oferit. Mai apoi, cunoscându-L și întâl­nindu-te cu El, chiar obiectele primite dobândesc un caracter special. Deci, Darul nu te sustrage căutării, ci te îmbie să-i constați proveniența. Și în această căutare credința devine înțelegere. Dar cantonându-te în obiectele primite, mi se pare un pic nedrept! Ba ți se pare că le meriți, rămânând prizonierul unei superficialități și como­dități. Declarând obiectelor primite un primat existențial în alveola rațiunii scormonești eschive pentru a-ți justifica lași­tățile. Și astfel scuza poate fi refuz, iar refuzul devine convingere, cu pu­tere de argument. Iar dacă îl re­fuzi pesemne că nu ești convins că darurile de la El provin. Dar ce frapează la răspunsul complici­tar al celor trei? Prin refuz toți trei se abat de la țel. Iar apar­te­nența la Domnul pare că nu este re­cunoscută. Confiscați de obiectele împlinite, mulți dintre noi expli­căm absența din cadrul cinei fes­tive prin înseși darurile primite. În raport cu Dumnezeu ele devin obstacol, iar politețea se sub­sti­tuie sincerității și întâlnirea cu El este refuzată. Un alt tip de comorbidități validate de ra­țiu­ne...

Putem spune că prin acest refuz se produce „pervertirea și alienarea conștiinței prin argu­men­tația logică, în dorința de a se justifica”, arată Corneliu Mircea, în „Ființă și conștiință”. Așa că la ospățul găzduit „Iisus vindecă astfel pe cei al căror suflet șchioapătă (șchiopii), pe cei a căror privire interioară este oarbă (orbii), pe cei a căror judecată este surdă (surzii)”, practic, pe toți cei care posedă o conștiință și-și recunosc propriile infirmități, dar onorați că petrec cu Domnul. Astfel, eul esențial este restabilit prin relația prietenească în jurul iubirii hristice. Dar cei care îl refuză pe Dumnezeu? Rămân prizonieri ai obiectelor râvnite, salvându-și falsele motivații ascunse în scorbura gândului. Atrași de strălucirea bunurilor, pregătite mi­nuțios și iluzoriu de mintea smintită, omul își ratează propria împlinire, adevărata sa menire, întâlnirea cu Dăruitorul din spatele darurilor.