De la alţii pentru noi: Generaţia lui Simion Mehedinţi

În numărul anterior al revistei îl evocam pe vrednicul Simion Mehedinţi cu nişte gânduri legate de biserica română, care au fost extrase dintr-un volum intitulat „Către noua generaţie“, apărut la Bucureşti în 1912. Opul în cauză este o culegere de texte cu subiecte preponderent bisericeşti şi şcolare, luări de atitudine ferme, cu trimiteri la realităţi ale vremii, dar din care se pot extrage învăţăminte şi-n ziua de azi. Două pasaje, care ni se par semnificative, din prefaţă şi din primul articol, scris pentru publicaţia jubiliară a Societăţii „România Jună“ din Viena, care dă şi titlul volumului, ni se par a putea deschide gustul continuării lecturii pe carte:

„Viaţa poporului nostru trece azi printr-o fază aproape haotică. Oameni care au batjocorit biserica au pretenţia să se îngrijească de soarta ei. Profesori al căror cuvânt e sărac de sinceritate şi bogat în contraziceri, se cred chemaţi să facă «şcoală» tineretului. Propovăduitorii internaţionalismului ajung purtători de cuvânt în partide ce se numesc naţionale. Arta se atinge din ce în ce mai mult cu banul; politica se amestecă cu afacerile; raţiunea statului face loc raţiunii intereselor personale. Cum va fi ziua de mâine, dacă nici tineretul nu va rămâne cruţat de păcatele acestei vremi de coborâre? Racila e primejdioasă, chiar când se arată la copaci bătrâni, cu coaja îngroşată de intemperii. Dar dacă şi mlădiţele tinere sunt vătămate de la început, care va fi soarta pădurii, când vijelia se va porni? Bătrânul cronicar Ureche zicea despre ţara noastră că e aşezată «în calea răutăţilor». Azi, după ce ne-am apropiat de atâtea obiceiuri străine, pare că şi sufletul nostru e în calea răutăţilor. E drept că în cultura literară şi artistică, după critica din jumătatea a doua a veacului trecut, am ajuns să cunoaştem drumul spre adevăr. În cultura morală, după modernizarea pripită a societăţii noastre, cucerită de mode străine, suntem însă în plină criză, iar îndreptarea se aşteaptă abia de aici înainte. Iată de ce, măcar tinerii - şi îndeosebi cei meniţi bisericii şi învăţământului - ar fi de dorit să rămână feriţi de molipsire. Obişnuindu-se a-şi forma singuri convingerile, să pornească cel puţin ei pe o cale mai bună decât a generaţiei tulburate de azi“. Şi: „Sunt epoci când toate par vechi şi pe sfârşit. Bătrânii se pregătesc să închidă ochii; tinerii nu i-au deschis încă bine, iar cei ajunşi în vârsta matură ţin doar umbră pământului, ca şi cum singura lor menire ar fi să prelungească traiul până la alte vremuri mai bune. Adevărate generaţii interimare. Cam astfel pare a fi generaţia de azi în tot cuprinsul neamului românesc. În conştiinţa mulţimii nimica nou nu răsună - nici un gând puternic, nici un sentiment a toate stăpânitor. În locul marelui avânt care a dus odinioară pe români la unirea principatelor şi la neatârnare, azi mai peste tot gândiri răzleţe şi energii risipite. Politica, în mare parte, se rezumă în calificări şi descalificări personale. Biserica şi şcoala merg cum merg, dar fără însufleţire. Profesori şi pedagogi avem destui, dar nici un Gheorghe Lazăr. Clerici de asemenea, de la Oradea-Mare până la Dunărea-de-Jos, de la Rădăuţi până la Noul-Severin, sunt din belşug, dar nici un Şaguna. Scriitori, slavă Domnului, dar nici un Eminescu sau Creangă. Teatrul îşi caută încă drumul; romanul pare a nu-l fi găsit; critica literară l-a pierdut. În locul judecăţilor impersonale de altădată, azi adevărate «Zile ale Babelor». De la critică ne-am coborât la harţă, la mici calomnii politico-literare, iar unii la snobism şi cei mi mulţi la nepăsare. O adevărată epigonie a urmat perioadei creatoare de altădată“.