De la alţii pentru noi: La Slănic Moldova

Vă vine a crede că apele minerale de la Slănic Moldova au peste două sute de ani? Bine-bine, izvorau ele dintotdeauna, dar de-abia în 1801 au fost descoperite de serdarul Mihalache Spiridon, mare amator de cerbi şi de păstrăvi. Pe urmele sale, mai tot ce-a fost minte luminată a ţării (şi nu numai) a trecut cu pasul ca să se învioreze sau să se trateze: mitropolitul Veniamin Costache, Costache Conaci, Costache Negri, Ion Creangă, George Enescu şi mulţi alţii. Nicolae Gane, în povestirea sa „Două zile la Slănic“, ne pomeneşte de „valea cea minunată a râului Slănic, strânsă între două şiruri de munţi păduratici“, dar şi de „stâncile cele fioroase, care stăteau atârnate deasupra capetelor lor...“. Iar mai târziu, „Viorica şi tovarăşii ei se abătură din şosea, intrară în pădure, şi acolo, sub un acoperiş de crengi de brad, într-un aer îmbălsămat de mirosul răşinii, la murmurul râului care la câţiva paşi mai departe se rostogolea pe prundiş, se aşezară cu toţii pe-o canapea de mesteacăn, dinaintea unei mese înfiptă în pământ“.

Pentru a ne împărtăşi din frumuseţile staţiunii, loc de întâlnire al protipendadei şi nu numai, Alexandru Vlahuţă ne ia de mână, în „România pitorească“: „Drumul îngust şerpuieşte pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vâjâie clăbucite de pietre. Sosim, după un ceas, la vechiul «Cerdac» – două căsuţe, între care s-aşterne, peste volbura apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De-aici încolo se mai lărgeşte puţin; începe satul; mergem încă vreun ceas printre casele rare, înşirate de-a lungul pârâului, cotim la stânga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb, şi deodată înaintea noastră se descopăr, luminoase-n rama lor de codru, Băile Slănic – Sinaia Moldovei. Aici, valea se-nchide din toate părţile: o horă de munţi o prind la mijloc, şi apele colcotă grămădite ca-ntr-o pâlnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta a Slănicului, se înalţă hoteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede, se-ndoaie molatic peste tăpşanele verzi, cărări pietruite se caţără pe brâiele măgurilor, pe sub bolţi de ramuri; chioşcuri neaşteptate-ţi ies în cale; de sus te strigă vârfurile munţilor Cerbul, Puful, să-ţi arate poienele lor înflorite, şi largile lor privelişti, peste clocotişul codrilor, înspre Poiana Sărată de la trecătoarea Oituzului şi-nspre «Poarta Vânturilor» de la Nemira-Mare. Zbucnesc din stânci izvoarele binefăcătoare, descoperite acum o sută de ani de Serdarul Mihalachi Spiridon, care vâna cerbi şi urşi pe unde ne primblăm noi azi în cântecul muzicii. Înaintăm, pe lângă băi, pe şoseaua ce şerpuieşte spre graniţă. Tot mai tare s-aude-naintea noastră vuietul apei. Suntem la cascadă. O punte s-aşterne peste Slănic – de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stânci, şi cade plescăind pe-o lespede de piatră. Soarele aprinde curcubeie în norul de pulbere ce se ridică, împrăştiind în aer o răcoare dulce – pădurea răsună ca de-o fanfară. Din Slănic pornim de dimineaţă pe cărăruia de codru ce suie-n pripoarele munţilor, spre miază-noapte, trecem pe la obârşia izvoarelor sărate, peste vârtoapele sălbatice ale Nemirei, şi ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin pustietăţi, în cătunul Poiana, de pe pârâul Uzului“. În anul de graţie 2007, sub mâna de gospodar a primarului Şerban Andrei, staţiunea impresionează prin echilibrata simbioză între vechi şi nou, prin farmecul parcului central, care rivalizează cu cele mai reuşite din Europa, în care jocurile de ape şi invazia florală, bine şi permanent întreţinute (aţi mai văzut undeva ca, la miezul nopţii, să fie udate ghivecele suspendate şi să fie schimbată data la calendarul floral?), îşi dau mâna cu numeroasele busturi ale mândriei noastre culturale, care par a sta la un sfat benefic peste veacuri.