De la rădăcini la mlădițe

Șase veacuri de atestare do­cumen­tară a Rădă­șenilor sau despre pre­zența lui Dumnezeu în istorie

Orice loc are importanța și frumusețea lui, unele fiind privilegiate prin daruri și momente pe care Dumnezeu le-a oferit în istoria lor. Chiar și lucrurile care par a fi obișnuite au înlăuntrul lor taine și binecuvântări ale Cerului, câteva dintre acestea devenind foarte cunoscute în anii rânduiți de Cel Preaînalt.

Dincolo de orice notă de subiectivism, care ar putea fi interpretată prin legături, amintiri și iubire veșnică, localitatea Rădășeni împlinește, la 16 februarie 2024, șase sute de ani de la prima atestare documentară, într-un înscris din Cancelaria domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun. Ulterior, la zece ani diferență, localitatea este menționată și în alte documente, care atestă existența moșiei sau a satului Rădășani - Rădășeni, și un preot apreciat al vremii, numit în document Popa Iuga.

Șase sute de ani de istorie înseamnă foarte mult. Cu toate aceas­ta, cuvintele Sfintei Scripturi ne spun, prin inspirația profetului David, că o mie de ani sunt înaintea ochilor Tăi ca ziua de ieri care a trecut și ca straja nopții (Ps. 89, 4). O mie de ani ca ziua de ieri! Aceeași logică se aplică și în cazul celor șase sute de ani de istorie.

Rădășenii au câteva elemente specifice, care se cuvin a fi mențio­nate, mai ales la un astfel de popas în istoria locului.

Meleag al unor livezi nesfârșite, care înconjoară de o parte și de alta satul așezat într-o însorită depresiune, oferă, mai ales la zilele pascale, când pomii înfloresc, o priveliște rar întâlnită. Mărturisesc că doar în insulele grecești, când înfloresc livezile de portocali și lămâi, am putut vedea o asemenea frumusețe și simți o identică mireasmă, aidoma celor de la Rădășeni.

Toamna, ramurile copacilor aduc smerită închinăciune lui Dumnezeu și, adeseori, în anii binecuvântați, roadele pe care sătenii le strâng sunt bogate.

În ultimii două sute de ani, cu mici excepții în perioada regimului comunist, locuitorii din Rădășeni mergeau la Viena și în alte locuri ale Europei unde, în piețele marilor orașe, vindeau merele, aștep­ta­te întotdeauna de către oamenii de acolo, cu care rădășenenii își făcuseră prieteșug.

Localitatea se mândrește cu ctitoria voievodului Ștefan Tomșa al II-lea. Biserica ridicată de el este, după cum s-a afirmat de către specialiști, unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cult construite din lemn, recent restaurat și ofe­rit ca model generațiilor actuale și viitoare. La începutul veacului al XVII-lea, în sat funcționa o școa­lă pentru pregătirea preoților. Un altfel de Seminar, în urmă cu 400 de ani, unde a învățat carte și Dom­nul Moldovei Ștefan Tomșa.

În urmă cu mai mult de un secol, mai precis în 1921, la Rădășeni a ajuns o icoană pictată la Muntele Athos, la Schitul Lacu, și adusă de către arhimandritul Veniamin Piticaru, martorul unor minuni care s-au petrecut sub ochii lui, în vremea călătoriei către Muntele Athos pentru a o picta și aduce în țară.

În biserica unde a fost așezată icoana Maicii Domnului Portărița, pictată după originalul cu același nume al Mănăstirii Iviru, s-au întâmplat, în cei peste o sută de ani ai istoriei ei, lucruri minunate.

Unul dintre ele este legat de vizita cuviosului arhimandrit Cleopa Ilie, egumenul Schitului Sihăstria, devenit după puțin timp mănăstire, care a cerut ajutorul sătenilor, în urma incendiului devastator ce mistuise paraclisul de iarnă și două corpuri mari de chilii, unde se osteneau călugării obștii sihăstrene.

Dintre cele șapte sau opt loca­li­tăți unde a poposit arhimandritul Cleopa, cerând sprijin după incendiul amintit, satul Rădășeni nu a rămas indiferent. După spusele vestitului duhovnic, nu mai puțin de cincizeci de căruțe, în alte surse șaizeci, încărcate cu hrană, materiale de construcții, lăicere și bunuri diferite necesare vieții unui așezământ monahal s-au îndreptat spre Sihăstria. Au rămas acolo meșteri și calfe, care au ridicat în câteva luni paraclisul închinat Sfinților Ioachim și Ana și cele
două corpuri de chilii, dintre care unul se păstrează până astăzi, două beciuri, o fântână și alte acareturi, care vorbesc despre mărinimia, dragostea și priceperea lor.

La fel de atenți au fost rădă­șe­nenii și față de alte mănăstiri și schituri, și amintesc aici Agapia Veche, Vorona, Icoana Nouă, Slatina, ctitoria lui Lăpușneanu, unde au ctitorit agheasmatarul din
curtea chinoviei, dispărut între timp, în care au slujit mitropoliții Moldovei Sebastian Rusan și Iustin Moisescu, precum și Episcopul Par­tenie Ciopron. Sărbătoarea hramului voievodal era onorată și de Corala fălticeneană Șezătoarea, condusă de Sorin Gorovei, fiul celebrului folclorist Arthur Gorovei.

Aproape în fiecare duminică și sărbătoare, căruțe multe și oameni cu mic, cu mare porneau dis-de-di­mi­neață, unii pe jos, mergând la Slatina, pentru a-l asculta pe părintele Cleopa, care a revenit de multe ori în sat, neuitând ajutorul oferit Mănăstirii Sihăstria într-un moment greu al istoriei ei.

Unul dintre rădășeneni a dăruit aproape tot ce a avut părintelui Cleopa, vânzând mai multe pro­prietăți și, în cele din urmă, a devenit monah, după moartea soției, și chiar duhovnic al părinților Cleopa și Paisie, care îl prețuiau mult pentru râvna lui ieșită din tiparele obișnuite. Este vorba de ieromonahul Gherasim Câmpanu (născut Gheorghe, în 1907, anul marilor mișcări țărănești).

Pe de altă parte, din Rădășeni s-au ridicat Lovineștii, care au înscris o pagină importantă în cultura națională. Aici au poposit Ion Creangă, George Topârceanu, N. Beldiceanu, Stino, A. D. Xenopol, Mihail Sadoveanu, Profira Sadoveanu, Grigore Ilisei și alți cărturari, mulți.

A. D. Xenopol susținea că Rădă­șeni este cea mai frumoasă comună din Moldova. Nu știu care au fost motivele acestei afirmații, însă probabil a avut în vedere așezarea, ordinea, tradițiile locului și istoria, deloc săracă.

Kogălniceanu a venit și el de multe ori la Rădășeni. Au rămas mărturii despre vizita lui la Toader Grumăzescu, unionist convins și prieten al celor care au făurit Unirea în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Prezența lui Kogălniceanu și a oamenilor importanți ai vremii sale vorbește de la sine.

Când Bucovina a fost răpită (1775), satul Rădășeni a deținut vornicia restului de ținut al Sucevei, rămas atunci în hotarele Moldovei, iar în veacurile trecute, în drumul lor către Baia, domni și domnițe, ostași și oameni impor­tanți au poposit în Rădășeni sau măcar au trecut pe aici.

La Rădășeni s-au ascuns într-o pădurice oștenii Voievodului Ște­fan cel Mare, în luptele lor pentru apărarea Țării Moldovei.

Peste toate acestea se așează binecuvântarea lui Dumnezeu. Au poposit aici, în umbra Mănăstirii Slatina, pe moșia căreia s-au aflat o vreme locuitorii din Rădășeni, marii nevoitori ai monahismului românesc din veacul XX: Cleopa Ilie (de multe ori), Paisie Olaru, Arsenie Papacioc, Petroniu Tănase, Andrei Scrima, Emilian Olaru, Daniil Sandu Tudor, Dosoftei Muraru, Dionisie Udișteanu, împreună cu alți frați din cin de la Slatina și Sihăstria, care, în condițiile dificile de altădată, făceau popas la Rădășeni, în drumurile lor întru slujirea Bisericii.

În a doua jumătate a veacului XX, satul Rădășeni a fost vizitat de mitropoliții Moldovei Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, dar și de alți mulți ierarhi, vreo 20, dacă nu chiar și mai mulți. În sat se mai păstrează unele case care au apar­ținut țăranilor evlavioși, profund legați de Biserică și ajutători ai ei. În cele mai multe dintre ele au poposit, măcar pentru câteva ceasuri, arhimandritul Cleopa Ilie cu apro­piații lui.

Întru neuitare, îi voi pomeni pe vrednicii gospodari și ospitalieri amfitrioni ai „Sfinților”: Constantin și Catinca Buhlea, Vasile și Ileana Sofica, Ion și Ileana Grumăzescu, Costache și Maria Sofica, Ion și Casandra Profiroiu, Costache Manolache cu soția, Ion Manolache cu soția, Petru și Elena Vasiliu, Vasile și Elena Constantin, Grigore și Casandra Șoldă­nescu, Vasile și Catinca Constantin, Nicolae și Maria Constantin, Petru și Catinca Perju, Gheorghe Rusăloaia și soția, Gheorghe și Marița Andron și alții.

Unele dintre casele așezării, cu arhitectura lor simplă, au o frumu­sețe rară, care vorbește despre noblețea țărănească, răzășească, întrucât tocmai răzeșii locului au determinat numele satului Rădă­șeni (Răzeșeni, localitatea răze­și­lor, denumită Rădășeni).

Să nu uităm că pe multe icoane pic­tate la Sihăstria și la Schitul Icoana din vatra Mănăstirii Neamț de către Ioan Irineu Protcenco sunt scrise numele familiilor de rădă­șeneni care le-au donat. După cum spunea părintele Cleopa în predicile lui, unele dintre donații s-au făcut către Irineu Protcenco în bănuți de aur, pe care rădășenenii îi aveau puși deoparte în urma ostenelilor lor și a drumurilor istovitoare pe care le făceau în Europa, vânzând mere din livezile lor.

Șase sute de ani reprezintă un timp al lucrării. Cuvintele se străduiesc să decanteze între limitele lor relevanța evenimentelor dintr-o comunitate, însă faptele împlinite în acest răstimp, ctitoriile biseri­cești din sat și nu numai, râvna oamenilor și dragostea lor față de Biserică și față de oaspeți, frumu­sețea locului și frumusețea unor suflete aflate aproape de Dumnezeu vorbesc mai semnificativ.