De strajă la hotarele septentrionale ale Ortodoxiei româneşti

S-a spus cu îndreptăţire că turma îşi urmează păstorul. Preotul a fost şi a rămas pentru comunitatea sa nu doar călăuzitorul întru ale credinţei, ci şi învăţătorul bunei rânduiri a vieţii, modelul uman referenţial. Schimbările vijelioase, stihinice chiar, din existenţa umană de după 1989, care au prefăcut radical lumea prin părăsirea masivă şi dramatică a vetrelor străvechi de locuire ca într-o altă fugă în Egipt, au modificat abrupt paradigma invocată în deschiderea acestor rânduri, cea a păstorului şi păstoriţilor.

Mulţi dintre aceş­tia din urmă şi-au luat, cum spuneau cei vechi, lumea în cap şi au plecat unde au văzut cu ochii spre a-şi găsi traiul firesc, pierdut şi smintit în ţările lor. Întocmai s-a petrecut cu mulţi, cu milioane de români, la un timp după „slobozirea“ din decembrie 1989. Căderea comunismului în România n-a pogorât din păcate cu binefacerile civilizaţiei pentru destui dintre semenii noştri. Dimpotrivă, s-a lăsat mai degrabă cu coşmarul unei tranziţii parcă fără de sfârşit, urâţită de o corupţie ajunsă endemică. Dezamăgiţi şi sătui să mai aştepte miracolul făgăduit, compatrioţii noştri au pornit în bejenie în lumea largă, unde n-au întâlnit, cum poate au visat, paradisul, dobândind doar decenţa vieţii zilnice, însoţită, din nefericire, de tristeţea cea fără de leac a dezrădăcinării. Cineva trebuia să le ogoiască sufletul. A fost păstorul care s-a dus în căutarea turmei pierdute.

În acel ceas de cumpănă, păstorii Ortodoxiei româneşti au simţit şi au înţeles care le e datoria. N-au stat mult pe gânduri şi au luat urma turmei, a credincioşilor, fiindu-le repede reazăm spiritual şi tărâm de ancoră în călătoria cea furtunatecă. Misionarismul, componentă fundamentală a lucrării duhovniceşti, a căpătat astfel dimensiuni planetare şi întrupare vie. Prin demersul înţelept şi prompt al Bisericii s-a alcătuit treptat şi statornic în pofida inerentelor greutăţi şi împotriviri o reţea de diplomaţie sacerdotală şi civică, mai eficientă şi bine organizată chiar decât cea a diplomaţiei propriu-zise. Ierarhii şi preoţii ortodocşi români din toate continentele au izbutit să reînnoade legăturile identitare, păstrând aprinsă flacăra iubirii de neam şi ţară. S-a întâmplat asta acolo unde nici gândul nu gândeşte, în depărtate colţuri de glob pământesc, chiar şi în acele meleaguri unde românii sunt puţini şi risipiţi la mari distanţe. Şi în asemenea locuri românii au regăsit la slujbele de duminica şi de sărbători şi în alte împrejurări din rânduiala bisericească bucuria trăirii în duhul seminţiei lor. Ei păşesc în biserică cu simţământul că se întorc măcar pentru puţin timp acasă.

Aşa au stat lucrurile şi în Nord, în ţinuturile mai glaciale ale Scandinaviei. Comunitatea românească numără în cele patru ţări scandinave câteva zeci de mii de oameni, răspândiţi uneori şi la sute de kilometri. Cu cât mai mare însingurarea, cu atât mai intensă este dorinţa gustării din acea pâine rea, ce-i mai dulce-n ţara ta, potrivit glăsuirii cântecului. Le aduce mângâierea de care au atâta nevoie un tânăr ierarh cu rădăcini năsăudene, PS Macarie al Europei de Nord, împreună cu preoţii aflaţi sub autoritatea sa. Slujesc în locaşuri de împrumut şi bat drumuri lungi ca să fie lângă inima credincioşilor, însufleţiţi de dogoarea credinţei şi de iubirea de neam, ce capătă sub povara grea a străinătăţii un palpit special. Aici, în spaţii sacre, cu puteri anteice, pribegii se tămăduiesc de dorul de natala patrie şi primesc energii izbăvitoare şi regeneratoare. Vor să aibă biserica lor ca în satele şi oraşele baştinei, să se ştie laolaltă cu bunii şi străbunii lor. Dintr-un asemenea imbold a izvorât şi nobilul gest al unei românce pribege în Suedia, Aglaia Corlan, cea care, în semn de recunoştinţă pentru ostenelile ei în grijirea unui vârstnic suedez, a primit moştenire la trecerea acestuia la cele veşnice casa în care locuise. A vândut-o şi banii i-a încredinţat Preasfinţitului Macarie ca să cumpere loc pentru întemeiere de biserică românească la Sölvesborg. Prin dania sa parcă domnească s-a purces de îndată la zidirea primei biserici româneşti în Scandinavia. N-a fost o întreprindere deloc uşoară, plinită însă prin contribuţiile episcopului şi preoţilor şi ale credincioşilor din eparhie, jertfitori din multul sau puţinul lor. Hotărâtoare, ca şi în cazul cumpărării locului de ctitorire, a fost milostiva bunătate a fălticenenilor, mai precis a Asociaţiei Proprietarilor de Păduri din Protopopiatul Fălticeni, condusă de părintele profesor Gheorghe Brădăţean, care a dăruit lemnul din care meşterii cei mari din ţara-mamă au tocmit trupul Bisericii, una din lemn, smerită ca în aleasa tradiţie românească, meşteşugit făurită, aşezată precum un chivot măiestru migălit pe ştergarul mătăsos al unei mese de altar din cuprinsul pădurilor legendare ale Scandinaviei.

În acel topos de poveste, în codru parcă fără de capăt, s-a ivit majestuoasă şi princiară una din acele minunate plăsmuiri din lemn pe care românii au ştiut a le da la iveală în crugul vremii, înscriindu-se ca nişte creatori neîntrecuţi în civilizaţia lemnului. Într-o poiană a luminii se rostuieşte bisericuţa din răzoare, cu acareturile ei cuviincioase şi împrejmuirile din acelaşi lemn meşterite. Înlăuntru miroase aromitor a pădure românească. Se prefiră mirozna cea fără de pereche a sfinţeniei din Bizanţul de după Bizanţ, aşa cum pulsează în icoanele zugrăvite cu har pe fundaluri lemnoase, chenăruite cu cununi de iscusită cioplitură. Între aceste zugrăvituri se distinge icoana Maicii Domnului Alăptătoarea, podoaba bisericii, creaţie iconică aidoma celei din Spermezeu, vatra părintească a Preasfințitului Macarie, adusă aici la rugămintea părintelui paroh Alin-Ioan Popa de la Sölvesborg, spre a fi, cum a rostit la sfinţire vlădica locului: „izvor de binecuvântare şi mângâiere pentru copiii Maicii Domnului răspândiţi în aceste ţinuturi mai umbroase, mai reci - şi la propriu, şi la figurat - din Europa de Nord“. Aşadar, defel întâmplătoare această alegere, întocmai cum a fost şi cea a patronilor noii biserici, Sfinţii Martiri Năsăudeni, Sf. Vasile din Mocod, Sf. Atanasie din Bichigiu, Sf. Grigore din Zagra şi Sf. Vasile din Telciu. Maica Domnului Alăptătoarea e menită a hrăni pe aceşti orfani de ţară, iar cvartetul de martiri reprezintă simbolic sacrificiul pentru păstrarea credinţei strămoşeşti în vremuri de urgie, pildă ce trebuie să-i inspire pe românii pribegi în găsirea forţei interioare de care e nevoie în conservarea identităţii.

Toate aceste meniri se făptuiesc zi de zi în aceste meleaguri septentrionale, unde şi-au găsit cuib de vieţuire zeci de mii de români. Ei vin la biserica din Sölvesborg, târnosită la 15 septembrie 2015, ca şi la alte locaşuri ale parohiilor ortodoxe româneşti, într-un topos al mântuirii. Biserica cea nouă, prima ridicată în Scandinavia, este, cum poetic o numeşte Răzvan Bucuroiu în însemnările tipărite în română şi engleză din cartea-album ce i-o consacră, „Arca mântuirii din apele Nordului“. Pe întinsurile acestor ape translucide şi reci a prins în urmă cu un an a răsuna în dulce grai cântecul credinţei de acasă. E izvodit din cutia de rezonanţă a unei bisericuţe din lemn şi coperiş de şindrilă din Ţara de Sus a Moldovei, strămutată ca într-o minune adevărată cu duhul ei etern în Nordul cel mai de nord al Europei.