Decizii maladive

Există numeroase dovezi că maladiile grave de care au suferit unii conducători, într-un moment sau altul, au decis destinul omenirii şi al unor popoare. Îndrăznesc să adaug, ca o părere personală, că şi medicaţia utilizată de către aceştia a putut influenţa uneori semnificativ deciziile luate. În rândurile care urmează voi da doar câteva exemple.

În urmă cu 30 de ani, apărea la Paris o carte care a devenit rapid un best-seller. Ea se numea „Aceşti nebuni care ne conduc“ şi se referea la tulburările psihice ale mai multor conducători, plecând din istoria veche până în zilele noastre. Reluând tema, în urmă cu câţiva ani, în România, Paul Ştefănescu a publicat un volum intitulat «Nebunii» istoriei - mari bolnavi, mari conducători de stat“. Autorul sus citat scria: „După ce ştiinţa, tehnologia şi capacităţile de producţie au fost capabile să pună la dispoziţia marilor puteri arme de nimicire în masă..., şefii acestor state vor fi puşi în situaţia de a lua o decizie de o gravitate extremă pentru o mare parte a populaţie globului. Sunt ei capabili, prin capacitatea şi echilibrul lor mintal, de a face faţă unor momente de cumpănă a istoriei?“ Deşi a debutat în politică cu o sănătate de fier, Hitler, care nu bea, nu fuma şi a devenit vegetarian, a început să sufere după 1938 de spasme ale colonului şi de dureri de cap care-l torturau destul de des. Doctorul său Theo Morrell, (care se remarcase mai ales prin descoperirea unui praf contra păduchilor şi a puricilor) îi administra celebrului său bolnav nişte pilule preparate de el. O analiză a acestor pilule a arătat că erau compuse dintr-un amestec periculos de stricnină şi beladonă (mătrăgună - n.r.). Este adevărat că beladona îi calma spasmele colonului, dar avea, neîndoielnic, şi o acţiune de dezorganizare a activităţii cerebrale, iar stricnina era un stimulent exagerat al reflexelor. Doza maximă indicată era de nouă pilule pe zi, dar Hitler lua, din proprie iniţiativă, până la 20 de pilule. Ca o consecinţă, după un timp a fost apucat de un tremor convulsiv şi piciorul drept a paralizat temporar. Trei medici renumiţi din epocă au fost consultaţi, iar aceştia l-au acuzat pe doctorul Morrell că l-ar fi otrăvit pe Hitler „din incompetenţă“. Înaltul lider nazist Martin Borman, apropiat lui Hitler şi protector al doctorului Morrell a intervenit şi a fabricat un certificat în care era atestată „totala lipsă de nocivitate a medicamentului“. Cei trei medici care semnalaseră corect primejdia au fost şterşi de pe lista medicilor cu drept de liberă practică. Un alt elocvent exemplu ne este oferit de starea sănătăţii celor care, la 11 februarie 1945, la Yalta, au semnalat o înţelegere în care s-au negociat frontiere, sfere de influenţă şi anexare de teritorii, fără a se ţine seama de dorinţele celor care le locuiau. Preşedintele american Roosevelt era bolnav de hipertensiune, insuficienţă cardiacă şi arterioscleroză, fiind sub tratament cronic cu tonice cardiace, diuretice şi anticoagulante. În august 1944 a făcut şi un infarct, fiind tratat şi cu analgezice puternice. În ciuda tratamentului, în noiembrie 1944 medicii săi înregistrau valori ale tensiunii arteriale de 25/15 în poziţia culcat. În această stare, deosebit de gravă, a luat decizia de a participa la întâlnirea de la Yalta. Acolo, unde s-au luat decizii importante pentru soarta planetei, s-a prezentat, după cum mărturisea lordul Moran, medicul lui Churchill: „un om foarte bolnav, prezentând toate simptomele arteriosclerozei cerebrale într-un stadiu destul de avansat, ce nu-i lăsa de trăit mai mult de câteva luni de viaţă“. Se pare că atât Stalin, cât şi Churchill au profitat de boala de care suferea Roosevelt, care a decedat în urma unei masive hemoragii cerebrale, la 63 de ani, pe 12 aprilie 1945. Tot de la doctorul Moran aflăm că Churchill a suferit de angină pectorală şi arterioscleroză, dar a continuat activitatea cu o energie proverbială. Începând din 1947 i s-au administrat medicamente capabile să-i fluidifice sângele. Cu toate acestea, a suferit mai multe hemoragii cerebrale, cea de-a treia determinându-l să demisioneze din funcţia de prim-ministru, în 1955. Decesul s-a produs abia după al cincilea atac, în 1960. Despre cel de-al treilea actor al întâlnirii de la Yalta, losif Visarionovici Stalin, se cunoaşte foarte puţin referitor la maladiile din timpul vieţii, deoarece informaţiile erau blocate. Se ştie totuşi că spre sfârşitul vieţii (a murit în 1953) a suferit de hipertensiune, infarct miocardic şi arterioscleroză avansată. La acestea s-a adăugat un delir de persecuţie, care l-a determinat să facă proces public medicilor care l-au îngrijit, sub pretext că ar fi vrut să-l suprime.