Demnitatea lui Ionel Teodoreanu în comunism

Ionel Teodoreanu (1897-1954) se află între acei puţini autori care au refuzat să mai scrie şi să mai publice vreun roman după 1945, când comuniştii au preluat puterea în România.

Născut la Iaşi, în familia avocatului Osvald Teodoreanu și a profesoarei de pian Sofia Musicescu, Ionel Teodoreanu a primit educaţie aleasă, devenind avocat, dar şi un apreciat scriitor în perioada interbelică. Opera sa, constând în povestiri, romane şi memorialistică, a văzut lumina tiparului începând cu 1925, ultima carte apărându-i în 1948. Între operele sale se află bine cunoscutele romane: „La Medeleni”, „Bal mascat”, „Fata din Zlataust”, „Golia”, „Lorelei”, „Arca lui Noe”, „Prăvale Baba”, dar şi cărţile de amintiri „Uliţa copilăriei” şi „În casa bunicilor”. A fost considerat un excelent evocator al vieții și gândirii copiilor și adolescenților, iar Garabet Ibrăileanu îl numea chiar „scriitorul unei generații”.

Comuniştii au tot aşteptat ca autorul cu atâta influenţă asupra adolescenţilor să scrie ceva despre schimbarea orânduirii sociale, ceva despre „omul nou” comunist. Dar Ionel Teodoreanu, cu o demnitate rar întâlnită, nu le-a dat satisfacţie. A preferat să nu mai scrie nimic decât să-şi păteze conștiinţa. A continuat însă să fie un avocat bun, profesie în care a excelat, reuşind să scape câţiva intelectuali de la puşcărie politică prin pledoariile sale convingătoare. Dar realităţile socialiste nu le-a zugrăvit în scris.