Demonizaţii din vremea propovăduirii Mântuitorului şi cei de azi

- Cine se izolează în singurătatea egoismului şi ateismului, devine o victimă uşoară a satanei -

Ne propunem să facem o paralelă între boala demonizării de dinainte de jertfa şi Învierea Domnului şi bolile similare de astăzi, prin care nu puţini dintre confraţii noştri sunt chinuiţi de diavoli, această chinuire manifestându-se în fel de fel de chipuri. La vremea aceea, diavolul era încă socotit „stăpânitor al lumii“, deoarece nu avusese loc jertfa şi învierea Mântuitorului. Era stăpânitor, se înţelege, prin îngăduinţa Domnului, totodată prin libertatea dată omului de sus, rău folosită, însă. În vremea aceea, bieţii muritori, mai ales cei care credeau în idoli, erau foarte vulnerabili la lucrările satanice. „Furtunile acestor lucrări erau mai înspăimântătoare decât furtunile mării“, zice Sf. Ioan Gură de Aur. Să cercetăm câteva clipe cum stau lucrurile astăzi. Există demonizaţi, există lucrări diavoleşti, există semeni în jurul nostru care se ocupă, conştienţi sau nu, de astfel de lucrări? Din nefericire, răspunsul este afirmativ. Există îndrăciţi, bolnavi sărmani, nu numai în spitale sau în cămine speciale, ci şi în libertate. Îi întâlnim adesea pe la serviciu, poate chiar prin familiile noastre, pe stradă ş.a.m.d. Îi vedem din modul de manifestare că sunt stăpâniţi de diavoli, poate legiuni de diavoli. Spune un părinte al Bisericii: „Câte patimi are cineva, atâţia diavoli are!“ Înfricoşător cuvânt! Câte patimi, atâtea uşi deschise în sufletul omului pentru satana. Ce este de făcut, atunci, pentru noi şi pentru confraţii noştri chinuiţi de diavoli? Să apelăm la Hristos, căci aşa cum spuneam mai sus, spre deosebire de nefericiţii suferinzi din Vechiul Testament, când diavolul era „stăpânitor al lumii“, noi vieţuim în lumea harului: avem Biserică şi Sfinte Taine. Nu suntem singuri! Tragismul demonizatului din Evanghelie era că trăia izolat, prin morminte sau pe unde apuca, săracul. Şi azi, cine se izolează în singurătatea egoismului şi ateismului, devine o victimă uşoară a satanei. Şi, atenţie: diavolii atacă întotdeauna în cete, ca hoţii de azi în autobuze sau în alte locuri. Este dureros cum în autobuze, când atacă cetele de hoţi pe cineva, ceilalţi, de frică sau din laşitate, nu iau atitudine. Dar dacă pe plan material n-are cine să ne apere, pe plan duhovnicesc niciodată nu suntem singuri. Când ne atacă vrăjmaşii diavoli şi strigăm repede după ajutor: „Doamne Iisuse Hristoase, Maică Preacurată, Sfinţilor Cutare şi Cutare, ale căror icoane le avem în casă, ajutaţi-mă“, imediat ne scapă de necuratul. Căci dacă ne prind singuri, fără Hristos, fără spovedanie, fără împărtăşanie, fără rugăciuni, suntem pierduţi: diavolii profită, precum hoţii abili de orice neglijenţă a noastră. Şi, paradoxal, cu cât încercăm să ne păzim mai tare, cu atât şi ei îşi întăresc forţele agresoare. Vă este cunoscută, credem, viziunea unui părinte al pustiei: vede, la scurt interval, două tablouri. În primul, Sf. Antonie cel Mare, în rugăciune, atacat de şapte diavoli, care se agitau furtunos, dar nu puteau pătrunde în chilie... În al doilea tablou, cetatea Alexandriei, lângă care era un singur diavol, şi acela dormind... Dezlegarea oricine poate s-o facă: pe Sf. Antonie nu-l puteau ataca pentru că nu era singur, era cu Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfinţii. Pe când locuitorii cetăţii Alexandria se izolaseră în viaţă păgână, cu idoli şi păcate. De aceea, erau sub imperiul satanei, care, încheindu-şi misiunea, dormea! Ne găsim, aşadar, în lumea harului, când, în mod obiectiv, diavolul nu mai este „stăpânitor al lumii“, aşa cum era până la jertfa şi Învierea Domnului. Dar, subiectiv, fiecare avem o lume a noastră, un microcosmos, în care putem avea stăpân pe Dumnezeu, sau, Doamne fereşte, prin vieţuirea în patimi, pe satana. Satana poate, cu voia noastră, să fie stăpân pe bunurile pe care nu le întrebuinţăm creştineşte, şi chiar pe viaţa noastră sufletească. De aceea, trăgând învăţăminte din toate cele spuse până aici, facem o constatare: cât de tragic ar fi ca această lume a noastră, microcosmosul nostru, părticică din marea creaţie a lui Dumnezeu, s-o scoatem din împărăţia harului şi s-o oferim stăpânirii celui rău. Să nu fie! Să ne ţinem strânşi de Maica noastră Biserica, de unde, primind însănătoşire sufletească şi trupească, nădăjduim auzirea glasului tainic al Mântuitorului.