Dependenţa pozitivă

Trăim într-o lume a dependenţelor de tot felul. Gândim, simţim şi chiar visăm în funcţie de ceea ce suntem dependenţi. Cât priveşte voinţa omului, în cazul dependenţei, aceasta suferă cel mai mult, până la ascundere de sine. Omul dependent nu mai e stăpân pe propria voinţă. Se înscrie de bunăvoie în cercul neîntrerupt al acţiunilor îndeplinite automat şi fără discernământ.

 

Societatea noastră se caracterizează prin dependenţă. Dar nu dependenţa naturală, ci dependenţe artificiale create cu scopul de a manipula. Dependenţele fireşti ale omului: de aer, de apă, de hrană etc., au fost exploatate vicios şi au devenit chinuitoare pentru trai. În fapt, dependenţele naturale au taina lor, fiind aşezate de Dumnezeu înlăuntrul omului pentru ca acesta să nu se îmbete cu iluzia că poate trăi autonom. Astfel, plecând de la nevoile acute de aer, apă, hrană, somn etc., omul trebuie să caute dincolo de ele sensul mai înalt al existenţei sale. Practic, plecând de la simpla constatare, aceea că aceste nevoi, deşi repetate, nu-l împlinesc, nu-l satisfac deplin, omul are posibilitatea să descopere buna dependenţă de darurile şi harismele Duhului, care-i aduc împlinire în toate laturile existenţei sale. Deci, odată unite nevoile naturale cu harul dumnezeiesc, omul creşte înspre descoperirea sensului real al vieţii sale, schimbând încet, încet dependenţa în libertate harică până acolo încât devine stăpân peste toate nevoile, centrul existenţei sale concetrându-se pe relaţia cu Dumnezeu, care-l îndestulează. 

 

În lipsa acestei uniri se deschide în om un hău nestăvilit în care nevoile naturale sunt pervertite devenind dependenţe pătimaşe autodistrugătoare. Înaintând doar pe această coordonată, omul ajunge dependent de toate combinând şi amestecând nevoile existenţei doar pentru satisfacerea plăcerilor. În realitate, după cugetarea Sfântului Maxim Mărturisitorul, orice dependenţă pătimaşă generează în om o durere. Această durere produce neplăcere. De aceea, pentru a scăpa de durere omul inventează o nouă plăcere cu gândul că împlinirea ei îl va scăpa de durere. Numai că orice nouă plăcere creşte durerea direct proporţional cu satisfacerea ei. Şi aşa, din durere în plăcere şi din plăcere în durere, omul cade uşor în cercul vicios al dependenţei negative, din care numai o minune îl mai poate ridica. 

 

Această minune s-a făcut odată cu întruparea Mântuitorului. El S-a aşezat în centrul ameţitor al dependenţelor schimbându-le total traiectoria distrugătoare. De exemplu, în Carantania, în dialog cu diavolul, ne arată nouă calea acestei schimbări (Mt. 4, 1-11). Aici, Mântuitorul preschimbă dependenţa negativă, în spatele căreia dirijează îngerul căzut, în dependenţă pozitivă, pe fundalul căreia lucrează neobosit Bunul Dumnezeu. Această schimbare pe care Mântuitorul Hristos a adus-o în firea umană L-a costat viaţa. Patimile ucigătoare de om au ajuns să-L ucidă chiar pe Dumnezeu, vindecătorul lor. Dar tocmai moartea Lui este viaţa noastră. În chiar actul distrugător al vieţii lui Hristos stă cheia vieţii noastre veşnice, prin dependenţa care ne salvează. În acest sens, Hristos Îşi pierde sufletul pentru recuperarea dependenţei noastre de aer, iar Trupul şi Sângele, pentru ca dependenţa noastră de foame şi sete să-şi găsească împlinirea. Îşi oferă întreaga Viaţă din iubire pentru om şi iubirea Lui devine cheia ce deschide uşa prin care omul păşeşte către buna dependenţă.

 

Suntem creaţi dependenţi. Dar dependenţi de Dumnezeu, proiectul împlinirii noastre veşnice, nu dependenţi de plăceri şi lucruri care secătuiesc în noi nemurirea. Şi ca să nu ne îmbătăm cu iluzii pe care ni le pot aduce lucrurile mărginite, Dumnezeu Însuşi se face propria noastră mâncare şi băutură. Se ascunde smerit în lucrurile cele mai simple ale vieţii noastre ca din ele să ne ofere tot ceea ce El are mai scump. Iar pentru ca noi să primim aceste daruri nu ne cere eforturi inumane. Nu doreşte de la noi zbateri peste fire. Ne cheamă simplu la înţelepciune şi la alegere existenţială: să mâncăm Trupul Său şi să bem Sângele Său în chipul hranei esenţiale (I Co. 11, 24-26), care să devină ferment al înnoirii interioare şi al libertăţii pline de sens.

 

Prin urmare, pe fundalul dependenţei naturale de foame şi sete, Mântuitorul Hristos Se inserează cu moartea Sa în esenţa vieţii noastre. Şi astfel hrana, apa şi aerul care ne dau o oarecare consistenţă vieţii biologice, dar care în realitate ne apropie de mormânt, sunt preschimbate prin har în elemente de maximă şi intimă unire între noi şi Dumnezeu, rămânând vii chiar şi în mormânt. Este un plăcut transfer de vieţi, o împletire vie de trăiri divino-umane, care opresc cercul vicios al dependenţelor exterioare, transformându-l în circuit neîntrerupt de iubire, care oferă singura dependenţă pozitivă prin care omul urcă în Dumnezeu şi Dumnezeu coboară în om, neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit.

 

În consecinţă, să ne educăm să devenim dependenţi de Sfânta Euharistie, de Trupul şi Sângele lui Hristos, cel puţin pe cât suntem dependenţi de aer, apă şi mâncare. Adică, să ajungem să facem de voie şi liber, cu scop şi sens, ceea ce facem în mod obişnuit, instinctual şi de nevoie.