Deschiderea minții prin credință

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Treia, Cap. IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 320

„Căci se cuvine celui bun și înțelept și celui ce are în sine o gândire sănătoasă să primească în minte, cum primește și ochiul trupului, nu precum voiește să vadă, ci așa cum se petrece ceva și cum îngăduie măsura firii. Dar pe cele ce se oferă vederii la mare înălțime ea nu le poate pricepe, chiar folosindu-se de o mare imaginație. Dar acelea răpesc totuși vederea spre cea mai subțire înțelegere. Așa să înțelegi și mintea omenească. Ea ajunge să se întindă spre Cel ce a creat-o, numai până la hotarele ei, chiar dacă e cu totul curată. Căci nu va vedea nimic din cele mai presus de ea, dar se supune, și nu prin voința proprie, celor mai presus de fire, neputând să le cuprindă în nici un fel prin ea. Deci prin credință, și nu prin cercetare se primesc cele mai presus de fire. Și de aceea e lăudat cel ce crede și nu rămâne neînvinovățit cel ce cade în cele contrare.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 233, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 374

„(...) Puterea de judecată a omului ni s-a dat atât ca privilegiu, cât și ca scop folositor de a cunoaște pe Dumnezeu, și anume până acolo să meargă cu cunoașterea până unde i s-a îngăduit.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)