Descoperind lumina neuitării la pomenirea unui ierarh înțelept
Frumos și bun lucru este a învăța să scriem nu doar despre cei din prezent, ci și despre cei care au trăit înaintea noastră, indiferent cine au fost ei, așa cum și înțelepciunea dreptului Iov ne încredințează: „Ceea ce înțelepții au vestit fără să ascundă nimic, precum au auzit de la părinții lor” (Iov 15, 18). Au rămas pildă părinții duhovnicești de demult, din Egipt, Palestina și alte locuri ale lumii, precum și numeroși mireni, modele de slujire și dăruire prin viața și lucrarea lor. Urmându-le exemplul, evocăm uneori pe cei care au fost ostenitori în Via Domnului, mai ales în perioadele dificile pe care le-a traversat Biserica, cum a fost epoca regimului comunist ateu.
Nu sunt necesare multe cuvinte pentru a caracteriza cumplitul răstimp pe care l-a străbătut Biserica Ortodoxă Română, alături de alte Biserici Ortodoxe surori, unele dintre ele îndurând încercări mai aspre decât cele de la noi, precum Biserica Ortodoxă din Albania, Biserica Ortodoxă Rusă sau Biserica vecină, bulgară.
Într-un context marcat de încălcări grave ale libertății de conștiință și restricții severe asupra practicării rânduielilor de cult, însoțite de privațiuni și de o severă supraveghere, îndreptată în special către slujitorii Bisericii, amintirea Arhiepiscopului Antim Nica strălucește în galeria ierarhilor înțelepți. El a condus cu iscusință corabia credinței ce i-a fost încredințată, cârmuind-o cu măiestrie printre stâncile primejdioase ale unor vremuri tulburi. Nu a avut un drum lin, asemenea celui conturat de brațele largi ale Dunării, fără prea multe obstacole, mai ales în timpul bun, când soarele strălucește cu mărinimie și răspândește căldura peste creștetul oamenilor.
A fost, așadar, nevoit să păstorească în mijlocul încercărilor, problemelor, restricțiilor și al multor neajunsuri pe care le-a întâmpinat, atât ca episcop al Cetății Albe - Ismail, ca episcop-vicar la București, cât și ca titular al Eparhiei Dunării de Jos, devenită în scurt timp Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos.
Dintre nenumăratele întâmplări ce s-ar putea așterne pe hârtie, doresc să evoc, la împlinirea a trei decenii de la trecerea sa la cele veșnice, cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu venerabilul ierarh, numit uneori „boier vechi”, alteori „lord” și „prinț al Eclesiei”. Peste toate s-a arătat un păstor înțelept, care a încercat să salveze, pe cât a fost cu putință, Biserica pe care a slujit-o în Transnistria, apoi în București și la Galați.
Cea dintâi întâlnire cu vlădica Antim s-a petrecut în vremea vizitei la Mănăstirea Neamț a Sanctității Sale Patriarhul Ecumenic Dimitrios I (1972-1991), fapt de neuitat, căci, deși au trecut de atunci aproape 40 de ani, îmi amintesc ca și cum s-ar fi întâmplat de curând.
Eram încă elev la Seminarul Teologic din apropierea lavrei nemțene. Am fost chemați cu câteva zile înainte de începerea școlii, în mod cu totul special, pentru a ajuta la organizarea evenimentului. Importanța acestei vizite pentru Patriarhia Română e lesne de înțeles, iar prezența Patriarhului Ecumenic la Mănăstirea Neamț, atât în străvechea lavră, cât și la Seminarul din apropiere, singura școală de Teologie moldavă de atunci, erau prilejuri rare, chiar unice până atunci, atât pentru monahismul din Moldova, cât și pentru învățământul teologic.
Mai întâi a avut loc întâmpinarea Patriarhului Ecumenic în fața mănăstirii și, apoi, slujba de Te Deum și Polihroniu în ctitoria Sfântului Voievod Ștefan. Oarecum uimit de mulțimea monahilor, Patriarhul Dimitrios a mărturisit în cuvântul rostit că nu a văzut de mult o biserică atât de mare, plină de monahi. E drept, nu toți făceau parte din obștea Mănăstirii Neamț, erau veniți atunci și părinți de la Sihăstria, Secu, Bistrița, Horaița și din alte locuri. Însă și străvechea ctitorie a mușatinilor avea destui viețuitori pe atunci, întrucât bătrânii din a doua jumătate a veacului al XX-lea încă se aflau pe baricade. Au fost prezenți, de asemenea, avva Cleopa Ilie cu stareţii Victorin, Zenovie, Ciprian, Macarie și alții.
Pentru vizita patriarhală de la Mănăstirea Neamț au fost aleși câțiva elevi de la Seminar care să ajute la desfășurarea evenimentelor, să fie de folos la Reședința Mitropolitană din lavră, la momentul servirii mesei, la cazări și alte felurite trebuințe.
Așa l-am întâlnit pe Arhiepiscopul Antim Nica, membru al delegației Bisericii Ortodoxe Române prezentă la Neamț, alături de fericitul întru pomenire Patriarh Teoctist. Binevoitor, a schimbat cu noi câteva cuvinte. Era destul de popular și chiar milostiv față de cei câțiva elevi aflați în preajma delegațiilor constantinopolitane și române.
La scurt timp, am primit o invitație la Mahmudia, din partea unui coleg de seminar, al cărui tată, preotul Gheorghe Ciocănel, a fost mulți ani protopop la Tulcea și slujitor în Galați. Misionar preocupat și preot harnic, a reușit în timpul regimului comunist să zidească Biserica „Sfântul Nicolae”-Mahmudia, din Deltă, după care a fost numit paroh al Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi” din Galați.
Cu vreo doi ani înainte de 1990, la Mahmudia, cu prilejul sărbătorii Aducerii moaștelor Sfântului Ierarh Nicolae, se pregătea slujba de sfințire a noului lăcaș de cult.
Preotul Gheorghe Ciocănel a trimis o scrisoare oficială conducerii Seminarului și a cerut ca șapte-opt elevi să participe la ceremonie, pentru a oferi răspunsurile atât la slujba de târnosire, cât și la Sfânta Liturghie. Deși vremurile erau aprige, iar plecarea unui grup de seminariști de la Mănăstirea Neamț până în Deltă nu era un lucru simplu, am ajuns la Mahmudia. Era prima vizită în „împărăția apelor”, prilej cu care am descoperit, în timpul călătoriei de la Tulcea până la Mahmudia și înapoi, frumusețile Deltei, cu specificul locului, marcat de îngrădirile autorităților, dar și bucuria oamenilor care au participat în număr însemnat la slujba săvârșită de Arhiepiscopul Antim Nica.
A slujit cu o liniște și o frumusețe care mi-au rămas întipărite în suflet, deși detaliile precise ale momentului s-au estompat în timp. Atmosfera și căldura acelei slujiri au lăsat o amprentă profundă asupra mea, păstrând vie amintirea clipei. Sunt mai bine de 35 de ani de atunci, dar rememorez cuvântul Arhiepiscopului adresat la agapa ce a urmat Sfintei Liturghii, în care evoca cu prețuire studenții Institutului Teologic din București veniți de pe băncile Seminarului nemțean, pe care i-a întâlnit în vremea slujirii sale ca episcop-vicar la București. Ne-a pus la inimă câteva îndemnuri, oferind un mic dar, prețios pentru noi, adăugat la cel al părintelui paroh.
Când am revenit peste ani la Tulcea și Mahmudia, nu aveam cum să nu-mi amintesc clipele petrecute altădată, în anul 1988, în ziua de 9 mai. Arhiepiscopul era însoțit, printre alții, de arhidiaconul Mihai Stavără, reîntâlnit de mine în acei ani ca însoțitor al arhimandritului mitrofor Teofil Pandele de la Galați, invitat la hramurile mănăstirilor nemțene, prăznuite la Neamț, Sihăstria, Râșca, în parohia ortodoxă Slătioara sau în alte locuri. Părintele Stavără și-a amintit, într-un dialog recent, de sfințirea de la Mahmudia și de prezența elevilor Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, care aduseseră o notă de originalitate și frumusețe în contextul vieții bisericești din Deltă, într-un sat oarecum izolat, ce nu mai cunoscuse niciodată o asemenea prezență eclezială, însă în care spiritualitatea creștină își aflase, și-și mai află încă, un refugiu discret, dar profund.
L-am reîntâlnit apoi pe Arhiepiscopul Antim în anul 1990, iar mai târziu am aprins o lumânare și am spus o rugăciune, ca ieromonah și arhiereu, la mormântul său din Catedrala Arhiepiscopală a Dunării de Jos. Bunăvoința, atitudinea irenică la vârsta sa venerabilă și cuvântul blând, descoperite atât în timpul vizitei Patriarhului Ecumenic la Mănăstirea Neamț, cât și în anul următor la Mahmudia, au conturat în inima mea amintirea unui ierarh luminos și bun.
Se cuvine să mai consemnez întru neuitare un lucru cu totul și cu totul aparte. Cineva mi-a povestit despre felul în care episcopii Antim Târgovișteanul și Teoctist Botoșăneanul, viitorul Patriarh al României, au răspuns invitației pe care un preot plin de bunătate de pe Valea Doftanei, Dinu Georgescu, le-a făcut-o în perioade toride, de vară. Aceștia l-au onorat, rămânând câteva zile în Parohia Teşila, într-unul dintre cele mai pitorești locuri ale Arhiepiscopiei Bucureștilor. Cei doi ierarhi mergeau câteva ceasuri bune pe munte în fiecare zi și se bucurau de frumusețea locurilor. Erau anii ’50 ai secolului al XX-lea, după instaurarea regimului comunist în România, perioadă cu mari frământări politice și sociale. Prin munți încă se aflau oamenii rezistenței, care luptau împotriva regimului instalat de curând la putere. Mergând pe munte, ierarhii au fost descoperiți de oamenii Securității. Neavând documentele personale asupra lor, nu-și puteau dovedi identitatea, iar milițienii i-au suspectat de legături cu dușmanii regimului. După părerea lor, cei doi vlădici păreau a fi în legătură cu mișcarea de rezistență anticomunistă, iar motivul prezenței lor acolo era interpretat, de fapt, întâlnire cu cei răspândiți prin munți. În cele din urmă, autoritățile locului l-au anunțat pe Patriarhul Justinian, astfel că mica excursie s-a transformat într-o adevărată chestiune politică. Peste ani, Patriarhul Teoctist mărturisea că a fost greu să-l convingă pe Patriarhul Justinian că nu se aflase acolo decât ca un simplu călător care se bucura de liniștea munților, dorind să cutreiere pădurile de pe Valea Doftanei, pe poteca ce ducea, după câteva ceasuri de mers, spre Schitul Crasna, cunoscut credincioșilor din zonă. Întâmplarea ne arată, pe de o parte, prietenia dintre cei doi episcopi-vicari și, pe de altă parte, cât de importantă a fost înțelegerea clară venită într-o astfel de împrejurare în care ei erau acuzați de autoritățile comuniste, deși erau nevinovați.
Plină de tâlc, peste ani, a fost trimiterea mea la înmormântarea preotului care i-a primit pe cei doi ierarhi. Mă întorceam de la o sfințire săvârșită în Protoieria Urlați. În drumul meu spre București, am primit un telefon care mă înștiința despre moartea unui bătrân preot din comuna Bucov. Era preotul Dinu Georgescu (1928-2016), de mulți ani pensionar. În apropiere de Ploiești, am oprit și am citit rugăciunile de dezlegare, urmând ca înmormântarea să fie săvârșită în ziua următoare.
Abia peste câteva zile, dintr-o istorisire, am aflat că preotul Dinu Georgescu fusese gazda ospitalieră, plină de dăruire, a celor doi episcopi-vicari, Antim Târgovișteanul și Teoctist Botoșăneanul, primindu-i în casa lui nu doar o dată, ci de multe ori, întrucât avea duhul plin de bunăvoință al lui Avraam, cel primitor de străini.
Am înțeles atunci că a fost un gând pe care Patriarhul Teoctist l-a trimis de dincolo, întru iertarea prietenului și binefăcătorului său.
Câteva cuvinte se aștern ca un omagiu de neuitare și pomenire pentru Arhiepiscopul Antim Nica, de la a cărui trecere spre veșnicele lăcașuri s-au împlinit, în lumina Slăvitului praznic al Învierii, trei decenii. Aceste rânduri pline de reverență vin să păstreze vie amintirea unui ierarh de seamă, al cărui chip continuă să lumineze cărările credinței și misiunii în vremuri deloc ușoare, chiar și la 30 de ani după ce a fost chemat la săvârșirea Liturghiei din ceruri.
Privind în urmă la viața și slujirea Arhiepiscopului Antim Nica, suntem chemați să ne amintim dăruirea, înțelepciunea și curajul cu care a păstorit în vremuri de grea încercare pentru Biserica noastră. Exemplul său rămâne un far călăuzitor pentru toți cei care, în orice timp și context, sunt chemați să slujească cu credință și devotament în Via Domnului.
La trecerea a trei decenii de la plecarea sa către cele veșnice, păstrăm vie amintirea unui ierarh care, prin lucrare discretă, dar profundă, a lăsat o moștenire spirituală de neprețuit.
Fie ca lumina neuitării să-i călăuzească și pe alții și să ne inspire în a păstra și transmite mai departe credința străbună, precum și înțeleptul Solomon spre a „nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinții tăi” (Pilde 22, 28).