Descoperirea sfârșitului vieții pământești

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 694-695

„Părintele Veniamin (Iorga) avea mare evlavie către Maica Domnului, pe care o lăuda ziua și noaptea. Uneori zicea către părinți:

– O, bunătate a Împăratului, că ne-a dat pe Maica Sa să fie Maica noastră, Împărăteasă, Stăpână, Doamnă, Mamă prea scumpă și prea dulce. O, bunătate a Împăratului Hristos!

Un părinte i-a cerut cuvânt de folos. Iar bătrânul a zis:

– Să mulțumești Maicii Domnului care a făcut cu noi negrăită milă. Că ne-a scos din lume și ne-a adus în sfânta mănăstire!

Același părinte l-a întrebat:

– Ce este mai de nevoie creștinului spre a se mântui?

Iar bătrânul a răspuns:

– Dacă nu avem smerenie, nu ne putem mântui!

Într-o zi l-a întrebat unul din părinți:

– Mă cunoști, Părinte Veniamin?

– Să te cunoască Dumnezeu! a răspuns el.

– Roagă-te pentru mine, Părinte Veniamin.

– Du-te la altul mai vrednic, a zis bătrânul cu glas smerit.

Cu două zile înainte de obștescul sfârșit, a venit la Părintele Veniamin un doctor și i-a zis:

– Sunt doctor. Cu ce ți-aș putea fi de folos?

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Da, ești doctor. Dar eu mă duc la Doctorul Cel de sus, care vindecă și trupul, și sufletul.

Fiind aproape de ceasul cel mai de pe urmă, a zis către toți:

– Durerile morții m-au înconjurat (Psalmul 17, 5). Apoi a adăugat: Mâine mă duc! Mâine mă duc!

După o zi și-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului, având pe buzele sale rugăciunea lui Iisus.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, Pr. Narcis Stupcanu)