Deşertându-ne de sine, Îi facem loc lui Dumnezeu
O reîntâlnire cu părintele ieromonah Damaschin, duhovnicul Mănăstirii Iezer, din Arhiepiscopia Râmnicului, se aseamănă cu o zi de Pateric, când străinul de departe, lovit din toate părțile de mult prea încercatul, rece și tot mai înstrăinatul azi, bate la ușa chiliei avvei cu speranța că inima i se va dezgura și sufletul înfurtunat i se va lumina ascultându-i cuvântul. L-am regăsit în aceeași adâncă tăcere, șlefuindu-și smerit sinele, trăirea și cuvântul. Apoi, am reînnodat dialogul întrerupt acum patru ani, discutând despre multe, dar mai ales despre prezentul nostru „extrem de gălăgios”.
Părinte, pentru că anul acesta se împlinesc trei veacuri de la plecarea la Domnul a Sfântului Antonie de la Iezer, doresc să vă întreb mai întâi cum se simte prezența acestuia în obștea al cărei duhovnic sunteți?
Depinde ce înțelegem prin prezență. Tot omul caută „o prezență”. Cu trecerea timpului însă, cuvântul „prezență” și-a pierdut sensul lui viu. Și, încet-încet, pentru că omul a devenit din ce în ce mai materialist, și cuvântul, la rândul lui, a căpătat un sens din ce în ce mai... palpabil! Pentru cine poate înțelege, între „prezență” și „absență” există semnul egal. Cine caută „o prezență”, sau își dorește „o prezență”, înseamnă că are deja un punct de referință: sinele său. Sfinții Părinți spun însă că sufletul va întâlni pe Dumnezeu acolo unde se va pierde pe sine. Deci, dacă sinele ajunge în punctul de absență, omul se poate lepăda de sine însuși până într-atât, încât să fie... absență! Și acolo este Dumnezeu. Acolo prezența... este! Dar, având în vedere că sinele nostru este din ce în ce mai grosier, rezultă că prezența este din ce în ce mai diluată. Ea nu ține de o mișcare exterioară, ci de o lepădare interioară.
Căutarea ca lepădare și iubire
Bine, totuși, sfântul este o realitate în timp și spațiu...
Sfântul nu se supune timpului și spațiului. Că au trecut o sută de ani, că au trecut două sute de ani sau că am ajuns la trei sute de ani, ca în cazul Sfântului Antonie de la Iezer, el este aceeași prezență. În Dumnezeu nu există modificare, ci doar o trăire continuă. Deci, sfântul este viu. Este aceeași prezență. Că o simțim, mai mult sau mai puțin, asta ține de interioritatea noastră. Într-o obște, sigur, sunt unii care îl simt sau trăiesc această prezență mult mai profund, iar alții mult mai diluat. După cum ei sunt, prezența există, mai mult sau mai puțin, ca formă, ca sine egotic (tendință de supraapreciere a propriei individualități, n.n).
Părinte, ce înseamnă a căuta? Până unde poți să mergi cu căutarea? Ai vreo șansă vreodată să descoperi ceva?
Mereu este aceeași situație! S-au pierdut sensurile reale ale cuvintelor. A căuta nu înseamnă acțiune exterioară. Doar pentru omul de rând, indiferent, a căuta implică o acțiune în afara lui: a se deplasa, a întreba. Dar, de fapt, a căuta are un sens invers. Omul adevărat caută, spiritual vorbind, când se leapădă. Când renunță. Când iartă. Când iubește. Împărăția este în noi, dar o căutăm în afară! Omul se rătăcește pentru că nu caută cum trebuie. Sigur, este bine să te deplasezi, să întrebi, dar toate acestea trebuie să te ducă la interioritate, nu la o acțiune exterioară. Nu la „fac pentru că mi s-a spus așa” sau „fac fiindcă așa scrie în carte”. Eu trebuie să mă regăsesc în ce mi s-a spus sau în ce scrie în carte. Să simt spusul sau scrisul ca fiind pentru mine. Altfel, apare tendința de a modifica exteriorul, de a schimba lumea. Astăzi, toţi vor să schimbe lumea, în mai bine, spun ei! Acțiunea însă trebuie să se mute în interior. Și dacă fiecare se schimbă pe sine, automat, lumea va fi mai bună. Dar și cuvântul „bun” înseamnă, pentru foarte mulți dintre noi, tot felul, numai ce este esență nu. Hristos spune, când este abordat de un tânăr care îi zice „Bunule Învățător, ce bine să fac ca să am viață veșnică?”: „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu”.
Despre tăcere și dialog
Părinte, pentru că dialogul nostru se continuă cu „bucăți” lungi de tăcere, vă întreb: Ce este tăcerea?
Lucrurile încep de la exterior. „Credința vine prin cunoaștere”, se menționa undeva. Iar Sfinții Părinți spun că prima pârghie a păcatului, a răului, este necunoașterea. Dialogul ar trebui să fie acea modalitate, sau acea cale, pe care omul nu se duce spre exterior. Într-un dialog, trebuie să ai în vedere, în primul rând, libertatea. Un fair-play total. Altfel, acesta se transformă într-o discuție despre multe și de toate. Având în vedere libertatea, dialogul devine comunicare, completare reciprocă, în doi. Nu este doar transfer de informație, ci gândire comună. Astfel, dialogul devine interior. Fiecare are senzația că își vorbește sieși, nu celuilalt. Așa apare tăcerea. Când un om nu trăiește liber momentul are senzația că nu știe, și simte nevoia să întrebe. Adică să iasă în exterior. Dar dacă fiecare dintre noi ar reuși să respecte libertatea momentului, așa cum o face Hristos, omul ar intra în dialog cu Dumnezeu. Și asta înseamnă că nu poate decât să tacă. În acest caz, nu este muțenie, ci dialog interior. Și Iisus spune: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor”. Pornind de la dialog, pe linia libertății, se ajunge la unitate și comuniune. Iar starea imediată este tăcerea, fiindcă acei doi sau trei adunați în numele lui Hristos, în clipa în care se despart, fizic, dacă au încheiat în comuniune convorbirea, continuă să dialogheze, fără să mai fie nevoie de exprimare. Aceasta este tăcerea. Acel mod de relaționare cu Dumnezeu. Fiecare simte în interiorul lui, în sinele lui, că celălalt știe. Că îl înțelege și că nu are nevoie nici măcar să demonstreze acest lucru. E ca în relația dintre mamă și copilul ei. Mama știe exact ce vrea cel mic, fără ca el să-i spună ceva. Îl simte. Chiar de la distanță!
Și, atunci când se dialoghează tăcând ca un sfânt, cât de adâncă poate deveni tăcerea?
A tăcea nu înseamnă a nu te exprima, a nu gândi, ci a nu avea o exprimare individualistă. A nu avea un punct de vedere egoist. Atunci când trăiești momentul și te exprimi, te implici, nu simți că o faci tu, că o fac eu, ci că ești foarte prezent! Acesta este sensul corect al tăcerii. Nu mă mai exprim eu, ca individ. Spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, 2, 20: „M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine”. Nu e clar că nu vorbea Pavel? Nu e clar că el nu se manifesta, ci Mântuitorul? Deci, tăcerea nu e o muțenie, ci un cuvânt viu, care nu poate fi încadrat în timp și spațiu. Într-un alt loc, în Evanghelia după Luca, 12, 11-12, se spune: „Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri, nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce trebuie să spuneţi”. Observați și aici tăcerea? Nu înseamnă că aceia cărora li se adresa evanghelistul erau așa, „out”! Ei trăiau momentul. Acest sens al tăcerii naște o înțelegere, care din vorbărie nu poate veni niciodată. Dacă trecem în zona rugăciunii, vom ajunge să descoperim aceeași tăcere. Rugăciunea începe cu cititul, continuă cu rostitul, apoi cu rostitul cu mintea și, în cele din urmă, cu contemplația, care nu mai este nici măcar tăcere, ci răpire. Adică tăcere absolută. Descoperim acest lucru la Sfinții Părinți. Sunt convins că același fel de rugăciune a funcționat și la Sfântul nostru Antonie de la Iezer, pentru că nu se explică altfel de ce a simțit nevoia să se retragă. A făcut-o pentru ca să poată trece la un alt mod de a tăcea. Tăcea și între oameni, dar a simțit la un moment dat nevoia să tacă într-un alt fel și de aceea s-a retras în pustie.
Omului îi lipsește doar prezența
Părinte, venim dintr-o lume care trăiește un prezent foarte tulburat și agitat, apăsat de griji şi spaime, care, aparent, nu are vindecare curând. Ce lipsește acestuia, ca să fie el însuși?
Nu-i lipsește nimic. S-a ajuns la această tulburare adăugând. Omul a tot adăugat, crezând că va fi mai bine, dar s-a făcut și mai multă gălăgie! Și a mai tot adăugat, și a mai tot inventat ceva, crezând că se dezvoltă. La fel a început și Adam. El a mâncat din pomul cunoașterii, ispitit de diavol, crezând că va fi mai bine, că va fi ca Dumnezeu. Dar nu a fost deloc așa. Omului nu-i lipsește nimic. Prezentului nu-i lipsește nimic, în afară de... prezență! Omul nu este prezent fiindcă, așa cum spuneam la început, prezența este „o absență”. Omul nu este prezent pentru că este tot timpul în exterior, căutând să mai adauge, să mai inventeze, să mai descopere ceva. Și o să tot descopere, până când, nu știu. Dar el nu se dezvoltă. Viul poate doar să se trăiască. Viul înseamnă dinamică, nu expansiune. Trebuie doar să te trăiești pe tine continuu, unic și inimitabil. Un părinte contemporan spune că orice creștin ortodox autentic de astăzi nu este un model care există și trebuie urmat. Ci este o stare, care nu există și pe care fiecare dintre noi suntem chemați să o naștem. Atunci, ce îi lipsește omului? Nimic! Eu sunt ceea ce caut. Și dacă aș respecta libertatea momentului și nu aș căuta acel ceva, cum voia să facă Adam în Rai, momentul este proniat de Dumnezeu. El este soluție pentru fiecare dintre noi. Dar asta înseamnă moarte a sinelui!
Adică opusul vieții?
Moartea nu este opusul vieții. Aici se sperie omul! Moartea este opusul nașterii noastre pământești! Eu m-am născut primind formă fizică. Când aceasta va muri, omul devine... viu! El se sperie, crede că s-a terminat, dar nu este așa. Din această sperietură a apărut lupta pentru existență. De aceea lumea se zbate. Fiecare se luptă ca să existe. Dacă ne facem „temele”, simțim că suntem vii și moartea nu mai definește nimic. În acest capăt, ea devine poartă. Aproape că ți-o dorești, depinde de intensitatea trăirii. O aștepți, fiindcă simți, înțelegi că este o trecere. Altfel, ți se pare o cascadă unde se termină apa și dai din mâini să urci în amonte. Rău este că această lume gălăgioasă nu-i mai dă timp omului să cugete la adevărurile fundamentale, ci îl ține într-o priză a acțiunilor, a căutărilor și a vitezei, în care pentru el a mai rămas palpabilă doar existența. Viul se simte în momentele de liniște, tăcere, libertate, altfel nu se simte. Nu știu dacă toate acestea le putem numi sfințenie, pentru că vedem la oameni din toată lumea, cu feluri foarte diferite de a trăi, că s-au sfințit. Fiecare dintre noi are un mod propriu, irepetabil, de a se liniști, de a tăcea și libertatea de a trăi, care naște sfințenia. Adică asemănarea cu Dumnezeu. Sfințenia nu este „un ceva”. Dacă ar fi ceva, ar implica un algoritm. Ci este o stare, care pare diferită, dar este aceeași. Cu alte cuvinte, tot omul este sfânt. Dar el nu știe! Și atunci caută în exterior. Da, tot omul este sfânt, pentru că fiecare poartă chipul lui Dumnezeu în el. Trebuie doar să se abandoneze pe sine pentru a se descoperi.
Vă mulțumesc, părinte Damaschin.