Despre alcoolism, într-o ţară de beţivi veseli

▲ „Care-i problema, toată lumea bea un păhărel, de ce să facem o dramă din asta?“ ▲

Dacă-i spui unui individ dependent de consumul de alcool că e alcoolic, de regulă, rişti să iei o mamă de bătaie de la respectivul. Dacă-i spui însă aceluiaşi personaj că e cam beţiv, atunci totul e în regulă. Termenul de „beţiv“, în mentalul colectiv românesc, nu are deloc o conotaţie negativă, ci, mai degrabă, una social-ghiduşă, în genul „E băiat bun, priceput în meseria lui, bun familist, dar le cam are cu paharul“. Adică, are băiatul numai calităţi, dar şi un mic defect, pe care i-l putem trece cu vederea, că n-o fi aşa mare nenorocire, din moment ce, în rest, se încadrează în tiparul comunitar… Alcoolismul la români e o poveste veche, care poate fi localizată încă din vremea regelui dac Burebista. În timpul domniei sale, potrivit istoricului şi geografului grec Strabon, „Burebista… şi-a luat ca ajutor pe Deceneu, un bărbat vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne profetice, datorită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă, de la un timp, era socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit de Zamolxe. Ca o dovadă de ascultarea ce i-o dădeau geţii, este şi faptul că ei s-au lăsat înduplecaţi să-şi stârpească viile şi să trăiască fără vin“ („Geografia“: VII, 3, 11). Aşadar, după ce istoricul Herodot menţionase (printre altele) despre strămoşii noştri traci şi ramura lor geto-dacii că sunt „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, Strabon a punctat, câteva secole mai târziu, despre aceiaşi geto-daci, că aveau mari probleme cu consumul de vin. De-a lungul secolelor, atât cât s-au păstrat izvoare scrise, s-a tot menţionat despre plăcerea românilor de a profita de orice pretext pentru a petrece cu un clondir de băutură în faţă. Dacă venea vorba de o sărbătoare, neapărat se închina o stacană de vin cu acest prilej. Dacă se încheia o afacere la iarmaroc, apoi musai se mergea la cârciumă, unde se bea adălmaşul. Dacă omul era supărat, repede îşi îneca amarul cu o cană de băuturică. Nu cred că ne putem imagina un eveniment important din existenţa românului fără prezenţa alcoolului, sub formă de vişinată, ţuică, palincă, vodkă, vin, bere, cu denumirile specifice de rigoare. Dincolo de partea anecdotică referitoare la subtila diferenţă între alcoolic şi beţiv, există statisticile care nu arată deloc bine. Spre exemplu, în România, consumul de alcool pur este de 7 litri pe cap de locuitor, faţă de 5 litri, cât este media europeană. Asta înseamnă un consum cu 40% mai mare, ceea ce e cu adevărat îngrijorător. Dacă vom studia cazurile de crimă aflate pe rolurile tribunalelor, vom constata că peste 50% dintre acestea au la bază consumul excesiv de alcool. De asemenea, statisticile mai arată că 30% dintre accidentele de circulaţie mortale se datorează şoferilor beţi, iar 80% din cazurile de sinucidere se produc pe fondul consumului de alcool. Ceea ce nu apare în statistici se poate vedea, din păcate, peste tot în jurul nostru. Numeroase familii destrămate pornesc de la scandalurile provocate de beţie (din păcate, nu numai bărbaţii trag la măsea, ci şi femeile), numeroase cariere profesionale sunt compromise tot din cauza alcoolismului. Nu apare în statistici nici cauza sărăciei endemice în care ne zbatem şi care nu are nici o legătură cu „greaua moştenire“ dinainte de 1989. E jenant, e greu de recunoscut, dar alcoolismul a devenit cu adevărat un fenomen, încât s-a ajuns ca părinţii să bea la cârciumă banii copiilor din alocaţie, ori să bea pe datorie, iar salariul să-l dea cârciumarului. Nu mai vorbim despre atmosfera instaurată în familie din cauza beţiei: certuri permanente, violenţă împotriva copiilor, mame gonite din casă în miez de noapte, trai de pe o zi pe alta, fără nici un proiect de viitor. Nici nu e greu de imaginat ce „tânără generaţie“ se iveşte dintr-un asemenea mediu educaţional. Ca în orice ţară democratică, şi la noi se vorbeşte despre fenomenul alcoolismului, despre consecinţele consumului de alcool. Şi cam atât. Se cheltuie nişte bani pe proiecte de prevenire a consumului de alcool printre elevi, se organizează o dezbatere televizată pe această temă şi gata, tema a fost bifată, trecem la următoarea. Dar încă nu vedem un proiect guvernamental legat de limitarea consumului de alcool, în afara ideii imbecile de a mări accizele la produsele din alcool, care, chipurile, ar descuraja consumul. E o idee falsă şi lipsită de orice grad de compasiune umană, pentru că un alcoolic în faza de dependenţă nu poate renunţa la viciu prin mărirea preţului la doza de drog, ci, dimpotrivă, va fi nevoit să reducă şi mai mult din suma alocată consumului familial pentru a-şi satisface nevoia de a bea. Dacă îi spui unui alcoolic că e alcoolic, rişti să iei bătaie. Pentru că, de obicei, o persoană dependentă de consumul de alcool nu va recunoaşte că se află în această situaţie jenantă. Mai ales că, la ora actuală, funcţionează principiul „culpei majorităţii“, pentru că veţi auzi cam peste tot replica: „Şi care-i problema, toată lumea bea un păhărel, de ce să facem o dramă din asta?“ Şi mai funcţionează un mecanism, la fel de pervers şi tot pentru a genera o scuză colectivă: identitatea religioasă. Dacă cineva refuză categoric să bea „măcar un păhărel“ la o sindrofie (cumătrie, cununie, parastas etc.), riscă să fie luat peste picior imediat: „Ce-i, mă, te-ai pocăit, ia şi bea de-aicea şi lasă prostiile!“ Vedeţi? E tare greu să vorbeşti despre alcoolism într-o ţară de beţivi veseli.