Despre „darul“ discreţiei

La o analiză sumară văzut, gestul ajutorării unui confrate aflat în nevoi şi-n suferinţă impune de la sine, atunci când este săvârşit din dragoste…

El emană un fel de măreţie cu totul aparte, o măreţie nemăr­tu­risită, dar şi necuprinsă în cuvinte! El răspândeşte în jur o aură tainică, dar luminoasă, înnobilată de dragostea să­vâr­şitorului, dar şi de bucuria primi­torului!

Taina dragostei fiinţei u­mane care se manifestă jertfelnic are fără îndoială măreţia sa cu totul aparte. Carac­teristica esenţială care o înnobilează însă şi îi dă va­loare este fără îndoială discreţia, această nobilă calitate des amin­tită de Sfânta Scrip­tu­ră a Noului Testament şi mult pre­ţuită de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Pentru cititorul obişnuit cu lectura Sfintei Scripturi, titlul enunţat mai sus ar putea suna oarecum straniu (la prima vedere), deoarece darurile Du­hului Sfânt amintite şi enume­rate prin (şi de) prorocul Isaia (cap. 11, 2-3) sunt următoarele: darul înţelepciunii, al înţele­gerii, al sfatului şi al tăriei, al cunoştinţei, al bunei-credinţe şi al temerii de Dumnezeu. La acestea toate, Apostolul neamurilor adaugă în Epistola întâi către Corinteni (I Cor. 12, 4-10) arătarea Duhului spre folos (vs. 7), darul vindecărilor  (vs. 9), al facerii de minuni, al prorociei, al deosebirii duhurilor şi al tălmăcirii limbilor (vs. 10) cu menţiunea faptului că „toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fie­căruia deosebi, după cum voieşte“ (vs. 11).

Pe temeiul afirmaţiei Sfân­tului Apostol şi Evanghelist Ioan (cap. 21, 25) conform căreia „… sunt şi alte lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris“ (Ioan 21, 25), îndrăznim a crede că printre darurile cu care Bunul Dumnezeu a împodobit fiinţa umană se poate enumera şi „darul“ discreţiei.

Milostiv faţă de om şi grabnic ajutător în a alina suferinţa care încearcă în această viaţă făp­tura umană, Mântuitorul Iisus Hristos a avut (şi are) întotdeauna grijă de a nu tulbura cu nimic măreţia gestului săvârşit faţă de om, îndemnând pe toţi cei din jur „să nu spună ni­mă­nui nimic cele ce au văzut“ (Marcu 7, 35), iar atunci când aceştia „cu cât le poruncea, cu atât mai mult Îl vesteau“ (Marcu 7, 36) se făcea nevăzut de lângă dânşii.

Prin atitudinea Sa plină de decenţă, de demnitate, dar şi de discreţie, Mântuitorul Iisus Hristos a devenit Modelul prin excelenţă al atitudinii faţă de fiinţa umană.

El a respectat ca nimeni altul omul şi nu a aşteptat vreodată să fie răsplătit pentru aceasta. Mărinimia Mântuitorului Hris­tos rezidă în firescul bunătăţii Sale, al iubirii fără de margini pentru întreaga Creaţie, în care omul este beneficiarul privilegiat al acesteia!

Cu toate acestea, însă, Dum­nezeu Cel permanent prezent în viaţa fiecăruia dintre noi nu face niciodată „zgomot“, ci tainic rămâne lângă noi spunând: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va des­chide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa 3, 20).