Despre datul cu părerea în media

Există domenii în care, indiferent de pregătirea intelectuală, fiecare consideră că are dreptul să îşi dea cu părerea. Nu trebuie să fii expert ca să evaluezi situaţia socială şi politică, fenomenul încălzirii globale ori condiţia morală a programelor audiovizuale. Cu un public variabil, orice persoană poate susţine o dizertaţie construită pe o temă generală cu argumente proprii. Mai nou se simte nevoia datului cu părerea despre Biserică, mai ales în spaţiul mediatic. Se pare că în acest caz o primă condiţie este să nu fi trecut pe la o biserică. Se crede că distanţa îţi asigură obiectivitate. De fapt, domeniul eclesial este pentru unii un teren foarte larg pe care simt că îl cuprind prin simpla exprimare a propriilor păreri. Pentru a spune, cu multă convingere, ce trebuie şi ce nu este bine să facă Biserica este nevoie de un discurs logic, de o privire sibilinică şi de multă notorietate. O condiţie esenţială este să te fi pronunţat şi asupra altor subiecte, cât mai diferite. Un cazier de "expert" te face mai credibil. Aşa a apărut o nouă clasă socială: formatorii de opinie. Un termen contestat, dar mereu proiectat asupra persoanelor care spun ce gândesc pentru a găsi susţinători ai ideilor lor. Un fel de guru al informaţiei. În ţara noastră nici nu este greu să promovezi o astfel de persoană - instituţie. Peste 80% dintre români se informează de la televizor. Cărţile, studiile şi revistele de specialitate nu îşi mai găsesc loc în agenda zilnică. Căutăm informaţia uşoară din mediile de comunicare în masă. Când presa devine principala sursă în formarea celui care o consumă, responsabilitatea emiţătorului ar trebui să fie pe măsură. Se impune prezenţa părerilor avizate în toate domeniile pe care le abordează un canal mediatic. Mă voi referi la subiectele ce vizează viaţa Bisericii. Acestea apar din când în când, mai ales la vreme de "secetă informaţională". Nu au niciodată o concluzie, iar cei care le semnează nu fac distincţie între organizarea canonică a Bisericii şi administrarea unui aprozar. Sunt de cele mai multe ori critice, iar pentru a fi cât mai acide şi convingătoare, albul este prezentat ca fiind negru. Nu urmăresc vreun obiectiv. Scopul este de a denigra. Atunci când, pe scena mediatică, joci rolul procurorului, te consideri o instanţă apreciată şi infailibilă. Ce i se reproşează Bisericii? Că nu face operă socială, deşi sunt sute de ştiri şi comunicate ale Patriarhiei Române despre activităţile filantropice. Indiferent de ce spune Biserica Ortodoxă, tema aceasta este un laitmotiv în compoziţia ştirii, o axiomă. Faptul că principala misiune a Bisericii este cea sacramentală nu mai interesează pe nimeni. Este un aspect la care unii formatori de opinie îşi cunosc graniţele expertizei. I se mai reproşează Bisericii că nu se reformează, că se ghidează după canoane foarte vechi. Sunt ferm convins că majoritatea dintre cei care emit această critică nu au citit nici o dispoziţie canonică eclesială, să nu mai vorbim despre modul de interpretare, contextualizare a normelor canonice. Este uşor să pui o etichetă alcătuită din reflecţii personale şi aproximări. Un alt tip de critici nu găsesc consensul celor care le formulează. Unii susţin că Biserica este prea prezentă în viaţa societăţii, alţii îi reclamă absenţa. Părerile sunt atât de polarizate, încât este imposibil să extragi o concluzie.