Despre discreție
Există două apoftegme consecutive la avva Pimen care, deși fără legătură aparentă, au în centru aceeași idee: experiențele spirituale și ascetice trebuie trăite cu maximă discreție. Prima povestire rememorează o scenă din viața bătrânului Pimen, redată de avva Daniel: „M-am dus odată la avva Pimen și am luat o gustare împreună. După gustare, el ne spune: «Mergeți și odihniți-vă un pic, fraților». Frații au mers să se odihnească, eu am rămas să vorbesc cu el între patru ochi, apoi el s-a ridicat și s-a retras în chilia lui. Când m-a văzut apropiindu-mă, s-a întins ca și când ar fi dormit. Așa era felul lucrării sale: pe toate le făcea într-ascuns”. Următoarea apoftegmă atinge deja un alt registru. Bătrânul Pimen a spus: „Dacă ai vedenii și auzi voci, nu spune aproapelui, căci îi poți stârni ispite”.
Fie că vorbim despre disimularea ascezei practicate, fie despre discreția cu privire la experiențele spirituale, în ambele cazuri în spatele acestor atitudini stă grija: atât grija pentru sine, cât și pentru aproapele.
Există mai multe motive pentru care discreția poate fi văzută ca o formă de grijă față de propria stare sufletească. Discreția înseamnă să poți ține sub control ispita permanentă de a vorbi, de a te lăuda, de a atrage cumva luminile reflectoarelor asupra propriei persoane și a realizărilor tale. Apoi, să te expui, să vorbești despre tine înseamnă să te risipești, să îți disipezi energiile în mod nejustificat, să te golești de vlagă, pierdut în afirmarea vană a propriilor calități. Tăcerea în sine nu este atât de importantă, pe cât de importante sunt motivele care stau în spate și care nasc tăcerea. Și aici este necesară precauția. Dacă poți fi tentat să vorbești pentru a te lăuda, la fel de bine poți fi ispitit să taci pentru că îi disprețuiești pe ceilalți. De aici se naște izolarea într-o autosuficiență înșelătoare, ce îl transformă chiar pe Dumnezeu într-o anexă a propriei viziuni despre sine. Soluția, și în acest caz, se află în practica veche a asceților: ieșirea din sine oferită permanent de un povățuitor, un îndrumător, un duhovnic. Acesta este cel care vine din exterior, cu o înțelegere pe cât se poate desfăcută din cleștele subiectivității și ghidată de Duhul Sfânt.
Grija față de sine este, în acest caz, doar o altă fațetă a grijii pentru celălalt. Bavardajul este în general iritant. Vorbăria se caracterizează prin superficialitate și volatilitate, dar în viața spirituală poate fi echivalată cu iresponsabilitate. Vorbind mult și fără noimă, te expui și ispitești simultan. În acest caz, soluția monahală (și, de ce nu, general creștină) este simplă: să te prezinți mereu (ceva) mai puțin decât ești. În felul acesta îți lași ție spațiu pentru a crește și menajezi pe cei din jurul tău.