Despre folosul duhovnicesc al cimitirelor
Cimitirele sunt locurile de unde noi, cei care trăim aici, pe pământ, putem să învățăm cele mai folositoare lucruri. Învățăm smerenia, căci cei răposați nu au nici un pic de orgoliu. Nici unul nu va zice celuilalt: vezi ce cavou am sau ce cruce scumpă mi-au pus la căpătâi? Acolo nimeni nu se ceartă pe întâietate, nimeni nu are de plătit vreo poliță cuiva. Chiar dacă în viață unii au fost putrezi de bogați, iar alții săraci lipiți pământului, pe toți aceeași țărână îi acoperă, așteptând chemarea la înviere. Despre folosul duhovnicesc al cimitirelor, în materialul de mai jos.
La slujba Înmormântării ne rugăm: „Cu sfinții odihnește Hristoase sufletul adormitului robului Tău”. Așadar creștinii nu mai mor, ci sunt adormiți, adormiți cu trupul, nu cu sufletul, așa cum spunem și despre Domnul nostru Iisus Hristos. „Cu trupul adormind ca un muritor.” De aceea locul unde sunt înmormântate trupurile creștinilor se numește cimitir, deoarece cuvântul cimitir, din limba greacă, înseamnă dormitor.
Între minunile întâmplate la cimitir, foarte ziditoare de suflet, este minunea pe care Sfântul Spiridon a săvârșit-o la mormântul fiicei sale Irina, acolo unde aceasta fusese de curând îngropată. Dar să vedem ce ne zic Viețile Sfinților, mai exact cea a Sfântului Ierarh Spiridon: „Săvârșindu-se acel mare sobor al Sfinților Părinți (e vorba de Primul Sinod Ecumenic, ținut în 325 la Niceea) și fiind biruit și lepădat Arie și fiecare întorcându-se într-ale sale, s-a întors și Sfântul Spiridon la casa sa. În acea vreme a murit Irina, fiica lui, care înflorise cu tinerețile și vremea vieții sale și-o petrecuse în feciorie curată, încât era vrednică de cămara cea cerească. Atunci a venit la sfântul o femeie plângând și spunând că a dat fiicei lui, Irina, un odor de aur spre păstrare; dar de vreme ce ea a murit, a rămas odorul ascuns, neștiut de nimeni. Sfântul Spiridon, căutând pretutindeni prin casa sa odorul, cel ascuns nu l-a aflat; apoi, văzând lacrimile și tânguirea femeii și fiindu-i milă de ea, a mers la mormântul fiicei sale, împreună cu casnicii săi, și a strigat către cea moartă, precum odinioară Hristos lui Lazăr, zicându-i: «Fiică, Irino, unde este odorul cel de aur care ți s-a încredințat spre păstrare?» Iar ea,
ca dintr-un somn lung deșteptându-se, a răspuns: «În cutare loc al casei (spunând numele locului) l-am ascuns pe el». Și iarăși a zis către dânsa sfântul: «Dormi de acum, fiica mea, până când te va deștepta pe tine Domnul tuturor, la învierea cea de obște». Atunci s-au cuprins de frică toți cei ce erau acolo, minunându-se și înspăimântându-se de acea minune preaslăvită, iar sfântul, aflând odorul în locul cel spus, l-a dat acelei femei”.
Morții vorbesc celor vii
Vom mai relata minunea întâmplată la mormântul unui cerșetor de la porțile Alexandriei Egiptului, prieten cu Sfântul Paisie cel Mare. Astfel ni se spune în Viața Sfântului Paisie cel Mare că acesta avea un ucenic care nu își găsea liniștea în urma unei neascultări. Atunci dumnezeiescul Paisie, luând puțină pâine, a dat-o ucenicului lui și i-a zis: „Ia pâinea aceasta și du-te în cetate și lângă zidul cetății în partea dreaptă vei afla un om sărac șezând în niște gunoaie, batjocorit și lovit cu pietre de copii. Acelui om dă-i pâinea și vei auzi de la dânsul cu dumnezeiasca cuviință cele de folos ție!” Ucenicul a mers la acest cerșetor cu viață sfântă și el i-a spus: „Du-te și supune-te bătrânului tău, marele Paisie, că cine nu se supune lui, acela nu se supune nici poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos!” Acestea auzindu-le, ucenicul s-a întors, slăvind pe Dumnezeu și de aici înainte păzea și dădea ascultare la toate poruncile Sfințitului Paisie. Dar n-a trecut multă vreme și iarăși s-a neliniștit de pe urma neascultării pe care o făcuse în trecut. Și iarăși ruga pe marele Paisie să-i dea voie să meargă la cerșetorul care ședea în gunoi. Dar marele Paisie i-a zis: „Fiule, omul acela s-a dus către Domnul! Dar, fiindcă te văd că ai nădejde către omul acela și sfatului lui te pleci, îți dau voie. Du-te, deci, în partea dinspre răsărit a cetății și găsind acolo un mormânt, intră într-însul și vei afla îngropate trei trupuri de bărbați sfinți care s-au învrednicit de daruri prorocești. Aceia, cunoscându-și mai înainte sfârșitul vieții lor, s-au dus și s-au așezat în mormântul acela. Acestea văzându-le, zi celui ce zace între cei doi că robul lui Dumnezeu Paisie, cu puterea lui Iisus Hristos Care a înviat pe Lazăr cel mort de patru zile, îți poruncește să te scoli ca să-mi spui cele cuviincioase și de folos pentru mine.
Atunci ucenicul, alergând cu osârdie, s-a dus în partea dinspre răsărit a cetății și, aflând mormântul, a intrat înăuntru. Deci a zis către cel adormit, după porunca bătrânului. Și, o, ce minune! Îndată mortul s-a sculat și a zis: „Pentru ce nu te-ai plecat mie, care ți-am zis să te supui poruncii bătrânului tău? Du-te și te supune lui fără îndoială. De voiești a te mântui, ascultă cuvintele lui; căci cel ce nu se supune cuvintelor lui, cu adevărat se împotrivește poruncilor lui Hristos! Acestea zicându-le, mortul iarăși a adormit; iar ucenicul, minunându-se, s-a întors către Sfințitul Paisie și i-a povestit toate. De aici înainte s-au împăcat gândurile lui, având grijă să câștige prin ascultare bunătățile ce le pierduse prin neascultare. Astfel, el creștea prin sporirea faptelor bune și a desăvârșirii”.
Din astfel de minuni, foarte ziditoare sufletește, mai menționăm pe aceea cu Sfântul Acachie din Scara Sfântului Ioan Scărarul, pe aceea cu sfinții de la Lavra Pecerska și multe altele. Minunile relatate cred că sunt destul de concludente privind rolul minunilor din cimitire, spre zidirea duhovnicească a credincioșilor.
Cimitirul - loc de luminare și mângâiere
Citim în Viața Sfântului Serafim de Sarov că acesta își îndemna ucenicele: „După ce nu voi mai fi, veniți la mormântul meu; cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice ați avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniți la mine, ca și când aș fi viu și, îngenunchind pe pământ, vărsați-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneți-mi totul și vă voi asculta. Așa cum îmi vorbeați în viață, la fel să o faceți și acum. Pentru că eu trăiesc și pururea voi fi”.
Vedem și din acest unic exemplu rolul cimitirelor ca locuri de luminare și mângâiere a credincioșilor. De aceea și credincioșii noștri merg la mormintele sfinților și ale oamenilor duhovnicești spre a primi ajutor în viața lor. Astfel avem pelerinaje la mormintele sfinților, dar și la mormintele oamenilor duhovnicești, precum părinții Arsenie Boca, Ilie Lăcătușu, Ilie Cleopa, Paisie Olaru, Iustin Pârvu și mulți alții.
Dar creștinii noștri merg și la mormintele strămoșilor lor, unde curăță mormintele, se roagă și stabilesc o comuniune mai adâncă cu cei adormiți. Astfel, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul, „cimitirul este parcul creștinilor”, unde ei trebuie să meargă cât mai des, prima dată pentru folosul lor duhovnicesc. Menționăm însă practica greșită care caută să se încetățenească, prin care li se spune credincioșilor noștri că cei ai familiei nu este bine să meargă la mormântul celui adormit din familia lor, timp de șase săptămâni de la deces. Considerăm că este greșit acest lucru și că de fapt este bine să mergem cât mai des la mormânt în această perioadă pentru a ne ușura sufletește, a ne lumina, a simți prezența vie a celor adormiți. Chiar dacă este pusă o femeie de-a cimitirului să tămâieze, cu cât merg mai des și cei ai casei pentru a tămâia, a aprinde o lumânare, a se ruga la mormânt, cu atât este mai bine. În felul acesta, mormintele devin și locuri deosebite de luminare și de mângâiere.
Loc de câștigare a umilinței, plânsului, lacrimilor
Domnul nostru Iisus Hristos ne spune: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”. Iar locul unde putem câștiga plânsul este cimitirul, mersul la morminte, pentru că mormintele sunt locuri ale plângerii și ale tânguirii. Astfel ni se spune că „un frate l-a întrebat pe Sfântul Pimen cel Mare: ce voi face? I-a zis lui bătrânul: Avraam când a intrat în pământul făgăduinței, mormânt și-a cumpărat lui și prin mormânt a moștenit pământul. Zis-a fratele: Ce este mormântul? I-a zis lui bătrânul: Locul plângerii și al tânguirii”.
Și e atât de important plânsul în viața creștinului încât despre Paisie cel Mare ni se spune că, „trecând odată prin Egipt, a văzut o femeie șezând la un mormânt și plângând cu amar. Și a zis: de vor veni toate veseliile lumii acesteia, nu vor muta sufletul ei de la plâns. Așa și călugărul trebuie de-a pururi să aibă plânsul în sine”.
Într-o situație similară a zis către avva Anuv: „Îți zic ție, că omul de nu va omorî voile trupului toate și nu va agonisi plânsul, acesta nu poate să se facă călugăr. Că toată viața lui și mintea la plâns este”.
Și trage concluzia Sfântul Pimen cel Mare zicând: plângeți că altă cale nu este decât aceasta! Aceasta a spus-o când „un frate l-a întrebat: ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: cel ce voiește să se izbăvească de păcate, prin plâns se izbăvește. Și cel ce voiește să agonisească fapte bune, prin plâns le agonisește. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura și părinții noștri zicând: plângeți, că altă cale nu este decât aceasta”.
În același sens ni se spune despre avva Matoi că l-a întrebat un frate, zicând: „Spune-mi un cuvânt. Iar el i-a zis lui: du-te, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți dea plângere în inima ta...”
Tot așa, ultimele cuvinte ale Sfântului Macarie Egipteanul, mai înainte de a se duce către Domnul, au fost: „Să plângem fraților și să izvorască ochii noștri lacrimi mai înainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre”.
Și suntem îndemnați să plângem nu oricum, ci cum plângeau Adam și Eva când au fost alungați din Rai (Sfântul Siluan Atonitul); să plângem cum plângeau egiptenii când le-au murit primul născut; să plângem cum plângea Domnul Iisus Hristos când Se ruga în Grădina Ghetsimani, cu transpirație de sânge (Sfântul Sofronie de la Essex).
În acest sens ni se spune că „povestit-a avva Iosif că a zis avva Isaac: ședeam odată cu avva Pimen și l-am văzut uimindu-se. Și fiindcă aveam multă îndrăzneală către dânsul, am pus lui metanie și m-am rugat, zicând: spune-mi unde erai? Iar el, fiind silit, a zis: gândul meu era unde a stat Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, și plângea la Crucea Mântuitorului, și eu voiam pururea așa să plâng”.
E așa de important plânsul, încât Patericul egiptean concluzionează: „E mare lucru să înviezi morți, e mare lucru să scoți demoni, dar mai mare lucru este să-ți plângi păcatele”. Această înțelepciune a fost asimilată și de poporul român, care spune: „Vezi-ți de păcatele tale, plânge-ți păcatele tale!”
Toate acestea ne arată cât de important este mersul la morminte, ca loc de obținere a umilinței, a lacrimilor, a plângerii. Dar se întâmplă că mergând chiar la mormânt să am inima așa de împietrită, încât și acolo să nu am lacrimi. Ce facem în această situație? Din multele soluții pe care ni le dau Sfinții Părinți, voi relata din Patericul egiptean doar pe următoarea: „Un părinte oarecare trăia aproape de fericitul Antonie, în lunca de cealaltă parte de râu. Și a mers odată în Egipt pentru oarecare trebuință, luând cu sine și pe ucenicul său și mergând în orașul ce se chema Kint, a zăbovit acolo o săptămână. Zăbovind ei acolo, au văzut în toate diminețile bărbați și femei ieșind și mergând la morminte și plângându-și fiecare morții cu mare tânguire, până la al treilea ceas din zi, căci așa le era lor obiceiul. Bătrânul i-a zis ucenicului său: vezi, fiule, ce fac oamenii aștia. Cum se scoală așa de dimineață și merg la morminte și plâng cu atâta tânguire pe morții lor? Să știi, fiule, că de nu vom face și noi așa, la pieire vom merge. Deci, întorcându-se la chiliile lor, îndată și-au făcut morminte, departe unul de altul. Și așa, sculându-se de dimineață, în toate zilele, mergea fiecare la mormântul său și-și plângea cu mare umilință și tânguire sufletul ca pe un mort, până la al treilea ceas din zi. Când se întâmpla de adormea ucenicul său dimineața la acea vreme, îl aștepta bătrânul zicând: scoală-te fiule, că egiptenii plâng acum la mormintele lor! Iar ucenicul zicea: Părinte, ce să fac, că îmi este foarte împietrită inima și nu pot să plâng? Bătrânul, răspunzând, i-a zis: Silește-te fiule și te ostenește răbdând puțintel și văzând Dumnezeu osteneala ta, îți va trimite darul Său și îți va ajuta ție și după aceea nu te vei mai osteni. Căci îți zic ție, fiule, când Dumnezeu rănește inima omului spre plângere, atunci nu mai fug umilința și plângerea de la acela, ci petrec cu dânsul până la moarte și oriunde va merge și oriunde va fi plângerea, umilința și lacrimile pururea cu dânsul sunt și ori de lucrează, ori de mănâncă, ori de doarme, sau altceva face, inima lui pururea plânge, căci este rănită fără vindecare!“
În același sens spicuim din plângerea Sfântului Calinic de la Cernica, scrisă la numai 35 de ani: „Oh și vai cum m-am împietrit!/ În fiește care zi petrecând frați la mormânt/ Și cu nimic nu m-am umilit,/ Nici cu inima suspinând,/ Să plec ochii la pământ,/ Să mă uit în mormânt,/ Să văd podoaba mea strălucind în oase înșirate,/ Pline de putoare și de viermi mâncate!/ Vai, vai de a mea ticăloșire,/ Cum nu-mi viu întru simțire,/ Să plâng cu necontenire,/ Veșnica mea osândire./ Vino, ticăloase suflete al meu,/ Să cădem cu plângere la Dumnezeu”.
Sunt doar câteva exemple despre necesitatea lacrimilor, a umilinței și a plângerii în viața creștinului, și rolul mersului la morminte în vederea obținerii acestora. De aceea toată înțelepciunea ortodoxă a poporului român s-a concretizat în Făt-Frumos din lacrimă, adică pentru a face ceva frumos este necesară lacrima. Este necesară lacrima pentru a fi curați ca lacrima.
Așa cum spunea și Sfântul Pimen cel Mare, plânsul este necesar tot timpul și în toate. Numai cine plânge de durere poate să plângă de bucurie. Iar la cimitir este unul din locurile cele mai potrivite pentru a avea și plânsul de durere, dar și plânsul de bucurie.