Despre generozitate şi egoism

Dacă ne gândim la sensul cuvintelor generozitate şi egoism, vedem că ele aduc faţă în faţă două lumi diferite; una este lumea ego-ului şi alta a celorlalţi, ca eclezialitate. Simplul fapt al plasării în relaţie a celor două lumi induce o tensiune etică în ecuaţie. În antiteză cu Sartre, pentru care "iadul este celălalt", pentru avva Antonie, "de la aproapele este viaţa şi moartea; că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim" (Pateric).

În viaţa de zi cu zi, între serviciu şi casă, iar pentru mulţi şi biserică, ne mişcăm mereu între speranţă şi disperare, între credinţă şi frică, între optimism şi depresie, între generozitate şi egoism. Cât despre iubire, ea este atât de subţire şi de înaltă, de dumnezeiască şi nelumească, încât călătoria cu ea e sărbătoare; preface pământul în cer. Se întâmplă în ceea ce trăim să constatăm că într-o anume situaţie, în negrijă şi puţinătate, ne-am lăsat pradă cotropirii pornirilor egoiste pentru scuza cărora găsim de îndată un arsenal de argumente de tot felul, ce invocă un anumit loc şi timp, situaţii, judecata că ceea ce se întâmplă este prea mult sau total nepotrivit, că un astfel de lucru nu s-a mai întâmplat niciodată şi, aşa prin meandrele gândului, ratăm timpul potrivit de a face binele, de a fi buni şi generoşi, deschişi către ceilalţi, adică a exista ca fiinţe ecleziale. Între multiplele crize contemporane, cea de generozitate şi egoismul ieşit din matcă sunt clamate peste tot în discursul cotidian. Boala, deşi nu fără leac, se vindecă încet şi greu; pare mai degrabă o molimă, şi fericiţi cei ce s-au păzit nevătămaţi şi de două ori fericiţi cei care atinşi de acest morb al degradării s-au tămăduit sau fac sforţări continue, căutând vindecare la Hristos, singurul "făcător de bine" care poate să o ofere. În Pateric găsim povestită întâmplarea următoare: "Un bătrân s-a îmbolnăvit la schit şi poftea să mănânce pâine proaspătă. Auzindu-l unul din fraţii cei nevoitori, a luat cojocul şi în el pâini uscate şi s-a dus în Egipt. Şi schimbând pâinile, a adus bătrânului. Văzându-le ei calde, s-au minunat. Bătrânul însă nu voia să guste zicând că sângele fratelui este. Şi l-au rugat bătrânii zicând: pentru Domnul mănâncă, să nu se facă jertfa Domnului deşartă! Şi fiind rugat a mâncat". Iubirea - singurul exerciţiu al libertăţii în mod ontologic A fi generos înseamnă, aşadar, a fi în lucrarea Duhului Sfânt care ne dă puterea să stăm în mod dezinteresat lângă cel aflat în strâmtorare, ca să poată depăşi situaţia critică în care se găseşte. De aici se poate vedea că generozitatea izvorăşte din iubirea creştină şi îmbracă haina christică a milosteniei. Finalitatea ei este totdeauna semenul care doreşte să se ridice, se sforţează, dar singur nu poate să se izbăvească: "Un frate a zis lui avva Antonie: roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu" (Pateric). Izvorând din iubire şi purtând semnul samarineanului milostiv, generozitatea foloseşte atât celui care primeşte, cât şi celui ce oferă: "Un pustnic, aflând un om îndrăcit şi care nu putea să postească, s-a rugat lui Dumnezeu să se mute la dânsul dracul şi acela să se slobozească. L-a ascultat deci Dumnezeu şi a intrat dracul în pustnic, depărtându-se de la omul acela. Iar pustnicul, fiind îngreuiat de drac, răbda nevoindu-se în post şi rugăciune. După puţine zile, pentru dragostea lui, Dumnezeu a gonit pe dracul de la dânsul" (Pateric). Vocaţie permanentă a omului în istorie, generozitatea este căutată cu sârg şi puţinătatea ori absenţa ei este trăită cu dramatismul lipsei lucrului vital. Vremurile postmoderne, prin realizările tehnice şi intrarea în era computerului, au schimbat societatea tradiţională care avea un model deschis, realizat ca structură de familie şi pe care îl extindea la scară socială. Acum persoana nu îşi mai valorifică vocaţia ei dialogică prin deschiderea către ceilalţi şi se manifestă tot mai pregnant în modul de a exista al individului, ca insulă singuratică, autonomă şi autosuficientă. Prin aceasta criza de iubire şi generozitate devine şi criză de libertate deoarece singurul exerciţiu al libertăţii într-un mod ontologic îl reprezintă dragostea. Din cele trei straturi, al existenţei, al coexistenţei şi al proexistenţei, doar în cel din urmă se afirmă omul ca persoană. Vocaţia persoanei de a fiinţa ca proexistenţă e ilustrată de o întâmplare relatată în Pateric: "Doi monahi erau la chilii şi cel mai bătrân îl rugă pe cel mai tânăr zicând: să vieţuim împreună, frate. Iar acesta zicea: eu sunt păcătos şi nu pot să petrec împreună cu tine, avvo. Bătrânul îl ruga pe el zicând: cu adevărat putem. Şi bătrânul era curat şi nu voia să audă că fratele are gânduri de curvie. Deci i-a zis fratele: lasă-mă o săptămână şi apoi vom vorbi! După o săptămână, vrând fratele mai tânăr să-l încerce pe bătrân, i-a zis: în mare ispită am căzut, avvo, săptămâna aceasta, că ducându-mă în sat pentru o trebuinţă am căzut cu o femeie. Zis-a lui bătrânul: este pocăinţă? Răspuns-a fratele: este, cu adevărat. Zis-a bătrânul: eu port jumătate din povara păcatului şi tu poartă cealaltă jumătate. Atunci i-a zis fratele: acum putem să fim împreună. Şi au vieţuit împreună până la sfârşitul lor". Egoismul - degradare continuă a universului valoric ipostaziat de persoană În opoziţie cu generozitatea, egoismul este preocuparea exclusivă de interesul individual, unită cu nepăsarea, indiferenţa şi negrija faţă de frate, întristare a Duhului Sfânt. Dacă generozitatea este o consecinţă directă a iubirii de Dumnezeu şi de semeni, egoismul este consecinţa iubirii exclusiv de sine până la măsura idolatrizării proprii şi a nepăsării, a desconsiderării şi chiar a urii faţă de frate. Ignorarea cu bună-ştiinţă a fratelui şi refuzul de a-i veni în ajutor când se găseşte în nevoi reprezintă modalitatea cea mai comună de manifestare a egoismului; acesta ia forma indiferentismului. Formele cele mai aspre merg până la răpirea bunurilor fratelui, a bunului nume, distrugerea familiei acestuia şi dorirea pierzaniei lui totale, dacă lucrul acesta ar fi cu putinţă. În felul lui, egoistul este un însingurat ce nu poate să iubească pe Dumnezeu, nu poate să se iubească nici pe sine ca chip al Sfintei Treimi şi nu poate să iubească nici pe semenii săi în Hristos. Dacă iubirea, şi în consecinţă generozitatea, este calea de realizare a persoanei, egoismul este o degradare continuă a universului valoric ipostaziat de persoană. În timp ce iubirea îmbogăţeşte persoana prin deschiderea spre ceilalţi, egoismul este o îngustare continuă şi autodistrugătoare prin orientarea exclusivă spre modul de vieţuire al individului, care este cel al unei existenţe nelibere şi neautentice, care nu se realizează în adevăr, ci la nivelul condiţionărilor naturii şi ale instinctelor. Egoistul nu are pe Duhul Sfânt şi prin urmare nu poate iubi; relaţiile lui cu ceilalţi sunt formale, seci şi uscate. El dispreţuieşte pe toţi şi pe toate, inclusiv familia, neamul şi patria, şi sfârşeşte prin a constata că se dispreţuieşte chiar şi pe sine şi se distruge pe sine. Alienarea spirituală în formele severe devine şi una mentală şi socială. Modul de a fi al egoistului îl vedem în metafora bulgărelui de nea care, odată pornit la vale, tinde să se aglutineze cu tot ce e zăpadă în jurul său. Nocivitatea este arătată de maleabilitatea de a se încorpora prin parazitare în cele mai felurite ipostaze; egoistul este avar, dar tot aşa de frecvent poate fi şi desfrânat, este intolerant, arogant şi dispreţuitor cu semenii şi face casă bună cu mândrul. Împreună cu mândria, egoismul este rădăcina tuturor păcatelor. În perspectiva Împărăţiei, Hristos declară că numai adevărul ne poate face liberi. Modul de a trăi în adevăr, singurul autentic, este iubirea care singură "scoate afară frica" (Sfântul Antonie). Mărturia teologului grec Christos Yannaras este lămuritoare pentru cele spuse anterior: "În învăţătura lui Hristos şi mărturia ucenicilor lui, dragostea ... înseamnă libertate existenţială: refuzul activ de a identifica existenţa cu entitatea fizică individuală, cu predeterminările, limitările, necesităţile ce o guvernează. Şi acest refuz activ este posibil când existenţa se realizează ca relaţie liberă de imperativele naturii, ca transcendere a sinelui, sacrificiu de sine, ca dragoste" (Contra religiei, Ed. Anastasia, 2011, p. 44). Călăuzitoare este povaţa avvei Arsenie din Pateric: "Un frate a rugat pe avva Arsenie ca să audă cuvânt de la el. Şi i-a zis lui bătânul: pe cât îţi este cu putinţă nevoieşte-te ca lucrarea ta cea dinlăuntru să fie după Dumnezeu şi să biruiască patimile cele din afară".